"Odata, mergând la parintele cu unele necazuri, l-am întrebat si despre fiica mea cea mica, I.
- Parinte, ce sa ma fac cu ea? E cea mai mica, dar nu ma asculta deloc, nu-i asa cum as fi vrut eu. Face totul anapoda, numai de-a-ndoaselea. Ma rog eu si zi si noapte lui Dumnezeu sa o întelepteasca pe ea macar un pic si sa o întoarca pe calea cea dreapta, dar totul e degeaba. La biserica merge doar daca încep sa plâng. Iar pe lânga toate astea, s-a mai înscris si la un cerc de artisti amatori si vor sa joace o piesa de teatru care se numeste "Discutia Evei cu Dumnezeu". Eu, când am ascultat repetitia lor si am auzit ce discutie e aceea, m-am pierdut cu totul cu firea, m-am îmbolnavit de mâhnire si nu mai am nici o speranta s-o salvez. Doar diavolului îi slujesc ei acolo. Mai bine as înmormânta-o de vie decât sa o vad hulindu-L pe Dumnezeu.
Parintele Lavrentie a ascultat cu multa atentie cuvintele mele aplecând capul si privind tot timpul în pamânt. Apoi a ridicat capul, mi-a zâmbit si mi-a spus cu blândete:
- Nu mai plânge asa amarnic, femeie. Fiica ta "cea rea" va deveni cea mai smerita si mai ascultatoare dintre toti cei trei copii ai tai. Ea se va ruga pentru tot neamul vostru si pentru toti dreptcredinciosii crestini. Se va întoarce pe calea cea dreapta, se va întoarce la Domnul si va intra în monahism ca si tine. Va avea grija de tine si te va înmormânta cu cinste, se va ruga mult, iar pentru rugaciunile ei se vor ruga si altii pentru tine. Iar ceea ce au întreprins (sceneta) se va destrama si nu se va duce pâna la capat. Roaga-te si tu si ma voi ruga si eu.
M-a binecuvântat facându-mi o cruce mare pe cap, iar eu m-am întors acasa cu sufletul linistit si cu nadejde pentru viitor.
Si într-adevar, la scurta vreme lucrurile au început sa-si schimbe mersul si s-au îndreptat datorita sfintelor rugaciuni ale parintelui Lavrentie. Fiica mea I. s-a îmbolnavit si a fost internata la spital. A stat la izolare o perioada de timp, si numai ce începuse sa se vindece ca s-a îmbolnavit de tifos, încât era sa-si dea sufletul si noi am crezut ca va muri. Dar încetul cu încetul a început sa se însanatoseasca, iar când s-a întors acasa, eu nu am mai recunoscut-o, caci era de nerecunoscut. Nu atât ca era schim-bata trupeste, ci mai ales comportarea ei. Batrânetile mele s-au luminat vazând cum fata mea a început sa umble la biserica, sa se roage acasa, sa citeasca carti duhovnicesti si sa duca cu totul alt mod de viata. Nu stiu cum sa-I multumesc lui Dumnezeu ca, pentru rugaciunile parintelui Lavrentie, S-a milostivit de noi…" [32; 104-105].
Întâmplarea aceasta ne arata cât de minunat este modul în care Dumnezeu poate întoarce un om pacatos pe drumul cel bun. Multi sunt parintii care se framânta asa cum s-a framântat aceasta femeie ce a cerut sfatul Sfântului Lavrentie de la Cernigov. Dar din ce în ce mai putini sunt cei care ajung la bucuria de a-si vedea copiii pe drumul cel bun.
Oare de ce nu se îmbolnavesc toti cei care cad în pacate, pentru ca prin pocainta sufletele lor sa fie curatite? Oare de ce Dumnezeu nu trimite mai multe încercari sau necazuri pentru a-i opri pe oameni de la pacate?
Raspunsul la aceasta întrebare este foarte important pentru a întelege rostul bolii.
Spune-mi, tu de ce crezi ca Dumnezeu nu trimite mai multe boli sau necazuri pentru a-i întoarce pe oameni la drumul cel bun, asa cum a întors-o pe aceasta fiica rea?
Crestinii raspund la aceasta întrebare printr-un raspuns care suna cam asa: "pentru ca nu toti vor sa primeasca certarea dumnezeiasca, si prefera ori sa gaseasca alte explicatii pentru relele prin care trec, ori sa refuze sa se gândeasca la cauza necazurilor lor".
O maicuta povesteste: "Eu si prietena mea eram tinere si îl vizitam des pe parintele Lavrentie. Dintr-o data, mie mi-au iesit niste bube pe tot corpul, iar prietena mea a început sa aiba probleme cu vederea. Ne-am dus repede la parintele Lavrentie, iar el ne-a trimis în satul Sednev sa ne spalam în râu si sa citim Acatistul Maicii Domnului, lucru pe care noi l-am îndeplinit întocmai. Peste câteva zile ne-am însanatosit si i-am multumit cuviosului parinte pentru sfintele sale rugaciuni. Tot tinere fiind, voiam sa ne distram, sa dansam si sa cântam cântece lumesti. Însa nu puteam sa-l uitam nici pe parintele.
Simtind ca noi ne-am schimbat modul de vietuire, parintele l-a trimis pe preotul Mihail la noi în sat sa vada cu ce ne ocupam noi, cum traim si cum ne rugam. La despartire, parintele Mihail ne-a spus sa nu mai mergem la dans si sa venim sa cântam în corul bisericii. Noi ne-am simtit foarte prost, ne era rusine si ne era tare greu la inima, eram tare nemultumite, caci tare voiam ca sa dansam, sa ne distram, dar nu voiam nici sa iesim din cuvântul parintelui.
Eu am plâns toata noaptea, rugându-ma la Maica Domnului sa-mi trimita o boala grea, ca sa nu-mi mai arda de dansuri. Pe urma, m-am dus la parintele si l-am rugat acelasi lucru. El nu mi-a zis nimic, însa a clatinat din cap. În scurt timp m-am îmbolnavit si am început sa vars sânge. M-am dus la parintele sa-i cer binecuvântare pentru a ma interna în spital. El însa nu m-a binecuvântat, ci mi-a spus doar sa ma adresez unui doctor ortodox binecredincios, ceea ce am si facut si, în scurt timp, am început sa ma vindec.
Dupa acestea, eu mi-am schimbat radical modul de viata. Cu timpul, Dumnezeu m-a învrednicit si am fost tunsa în monahism. Acum am 84 de ani si multumita lui Dumnezeu o mai duc asa încet-încet. Toate acestea s-au împlinit pentru rugaciunile mult cinstitului nostru parinte Lavrentie. Asa ne-a rânduit noua Bunul Dumnezeu: eu am intrat în monahism, iar prietena mea s-a casatorit" [32; 47-49].
Ce fericite au fost fetele când pentru rugaciunile Sfântului Lavrentie de Cernigov s-au însanatosit… Dar cât de triste au fost atunci când sfântul le-a cerut sa renunte la dans si la petreceri necuviincioase… Pentru cine nu stie sa danseze, aceasta renuntare pare lipsita de importanta. Dar, pentru cine a prins gustul dansului, pentru cine s-a lasat prins de vraja lui, e greu sa renunte la el. Marturisesc asta si din proprie experienta.
Cred ca daca la o biserica dintr-o parohie standard preotul ar cere ca tinerii sa renunte la dans, biserica s-ar vedea vaduvita si de putinii tineri care mai vin uneori la slujbe. Si totusi, desi a simtit în sufletul ei cât de grea este povara pe care a primit-o de la Sfântul Lavrentie, aceasta fata s-a rugat cu frângere de inima ca Preasfânta Nascatoare de Dumnezeu sa îi dea o boala grea, numai sa scape de veritabila patima a dansului. Rugaciunea i-a fost ascultata. Fata s-a îmbolnavit, si boala a ajutat-o sa îsi schimbe viata. În cele din urma s-a calugarit…
Oare câti dintre noi avem puterea de a-i cere lui Dumnezeu sa ne curateasca sufletul de patimi si mai bine sa ne trimita o boala decât sa ne lase sa cadem în pacat? Este adevarat ca nu trebuie sa Îi cerem noi lui Dumnezeu boli sau necazuri, El stie mai bine decât noi când si ce putem duce - dar totusi, avem noi oare puterea de a prefera durerea încercarii în locul placerii patimase?
Oameni suntem si avem tendinta de a întocmi imaginare ierarhii ale pacatelor, în care pacatele noastre sunt întotdeauna mai mici decât pacatele pe care le fac vecinii, prietenii sau cunoscutii nostri: fumatul este mai mic decât betia, betia este mai mica decât desfrâul, desfrâul mai mic decât consumul de droguri, … Vizionarea emisiunilor de divertisment pline de aluzii obscene este de-a dreptul virtute, nu?...
"Si ce, trebuie acum sa ne calugarim cu toti, asa cum a facut fata aceea? Trebuie sa Îi cerem lui Dumnezeu boli grele?"
"Pe cât de drag va era cândva pacatul, pe atât de scârbos va pare el acum. Ati citit multa filosofie, de la Platon pâna la Bradley. Filosofiile sunt multe. N-ati stiut la care sa va opriti. Se defaimau între ele. Ce prezenta un filosof drept adevar, altul arata ca este minciuna; ce vopsea unul în alb, altul mânjea cu negru. Nu stiati unde era adevarul, si acest lucru va rodea. În cele din urma, s-a întâmplat un lucru neplacut! De fapt, mântuitor pentru dumneavoastra. V-a calcat masina: rotile au trecut peste piciorul dumneavoastra. Zacând în spital, v-ati recules gândurile, întrebându-va neîncetat: "Ce este adevarul?" Lânga dumneavoastra zacea un bolnav cu o carticica sub perna, pe care o lua adesea. Când l-ati întrebat curios ce carte are acolo, v-a întins în tacere carticica - si astfel Noul Testament v-a cazut în mâini pentru prima data în viata. Dupa ce ati terminat de citit carticica, ati închis-o si v-ati spus: "Aici e punctul de unde începe pentru mine o viata noua". Ati privit si ati vazut - si în accidentul de masina, si în internarea în spital, si în întâlnirea "întâmplatoare" cu Cartea vietii - ati vazut dintr-o data limpede degetul lui Dumnezeu, Care va iubeste si va mântuieste. Dupa ce ati iesit din spital, ati început sa duceti viata crestineasca - îi scria Sfântul Nicolae Velimirovici unui convertit.
Acum însa va chinuie din nou neplacerea, nemultumirea. Vi se pare ca nu sporiti, ca nu cresteti duhovniceste. Mai usor, noule Saul! Si ochii celui dintâi Saul au fost orbiti de stralucirea nespus de tare a lui Hristos, si el a trebuit sa simta durere pâna ce s-a obisnuit cu acea lumina dumnezeiasca. Si au cazut de pe ochii lui ca niste solzi, si sculându-se s-a botezat (Fapte 9, 18). Mai usor si mai cu rabdare. Împaratia lui Dumnezeu nu ajunge sa se vada îndata. Nici semanatorul care a semanat ieri nu iese la seceris astazi" [25; 132-133].
Acest elan specific oricarui proaspat convertit se regaseste într-o oarecare masura în sufletul oricarui om pentru care boala a fost un prilej de apropiere de Dumnezeu. Dar diavolul vrea sa rastoarne în favoarea lui si acest pas. Vrea ca printr-o râvna nemasurata (sindromul convertitului nebun - cum îl numeste parintele Serafim Rose) sa îl arunce pe om în prapastia mândriei, si apoi în deznadejde si iar în pacat.
Oricum, nu trebuie nici sa fim lipsiti de întelepciune si sa nu ne dam seama de valoarea impulsului duhovnicesc pe care îl poate da boala sau orice alta încercare. Constientizarea propriilor neputinte si cugetarea la moarte, care sunt proprii bolnavului, trebuie pastrate ca niste bunuri de mult pret.
"V-ati întremat? Slava Domnului! Dar asezarea sufleteasca si asteptarea celui ce i se pare ca moartea este la un pas de el sa nu le parasiti; ramâneti în starea omului care se pregateste în orice clipa sa plece dincolo... [21; 19-20]", spune sfântul Teofan Zavorâtul.
Poate ca boala a fost trimisa tocmai pentru a ne învata sa cugetam la moarte… Si repet si eu întrebarea pe care o pun unii în mod ironic, pentru a atrage atentia asupra unei pretinse anormalitati care ar fi presupusa de viata duhovniceasca: "Si daca nu cugetam la moarte, ce trebuie sa facem, sa ne rugam ca Dumnezeu sa ne dea o boala?..."
Sau altfel spus: "Oare suntem chiar atât de prosti încât sa pretuim mai mult lectia bolii decât desfatarea pe care o da sanatatea? Trebuie sa fii lipsit de minte ca sa faci o astfel de alegere…"
O, cât de bine ne pricepem sa îi ironizam pe cei care, dintr-o râvna exagerata, Îi cer lui Dumnezeu boli sau necazuri, ca si cum Dumnezeu Însusi nu ar sti sa le trimita ce le este mai de folos pentru mântuire… Noi Îi cerem lui Dumnezeu sa aiba grija de noi si de sanatatea noastra, dar nu vrem sa trecem prin încercari pentru a avea sufletul curatit de pacate…
Si totusi, Dumnezeu nu Se scârbeste de noi, nu Se scârbeste decât de pacatele noastre, si nu sovaie sa ne vina în ajutor. Chiar daca putini sunt cei care prefera durerea pacatului, totusi mai multi sunt cei care, la vreme de încercare, îsi schimba viata în bine.
"Odinioara un om bogat a luat cu sila un sat care era închinat Maicii Domnului. Episcopul Genomenului, Domnos, de multe ori i-a adus aminte bogatului sa iasa din sat, dar acela nu asculta. Dupa aceea l-au apucat pe acel bogat hraparet niste friguri care-l torturau groaznic. Zacând el asa pe pat, unde-l scuturau frigurile, i s-a aratat într-o noapte Maica Domnului, având în mâna un ciocan de fier. Cu acel ciocan l-a lovit în frunte si l-a vatamat.
Bogatul, cunoscându-si pacatul sau, a dat înapoi satul acela episcopului Domnos si, pe lânga sat, i-a mai dat si alte multe daruri. Astfel, dupa ce a înapoiat ceea ce a rapit, bogatul s-a facut sanatos prin rugaciunile Maicii Domnului. Dar urmele loviturii din frunte s-au cunoscut pâna la moarte" [30; 273].
Iata ca buna, preablânda, preaiubitoarea, Preasfânta Nascatoare de Dumnezeu nu s-a sfiit sa îl loveasca cu un ciocan în frunte pe bogatul lacom pentru a-l convinge sa îndrepte raul facut.
Sa ne gândim: cum ar fi ca fiecarui bogat lacom, fiecarui hot, fiecarui desfrânat sa îi apara Maica Domnului, un sfânt sau un înger cu o unealta de tortura în mâna? Ar fi oare bine? Ar fi bine, pentru ca de frica pedepsei multi pacatosi ar renunta la pacatele lor. Si atunci, de ce nu se întâmpla asa?
Pentru ca Dumnezeul nostru este Dumnezeul iubirii. Credinta crestina nu este doar o lupta împotriva patimilor, este o lupta pentru dobândirea raiului, pentru dobândirea împaratiei cerurilor. Mântuirea înseamna înainte de toate iubirea lui Dumnezeu, înseamna viata în Dumnezeu, în dragostea si lumina Sa.
Daca la fiecare pacat al nostru am fi pedepsiti pe loc de Dumnezeu, atunci nu am mai pacatui din cauza fricii. Toata viata noastra ar fi viata unor câini ce se feresc de pedeapsa stapânului lor. Dar Dumnezeu vrea sa Îl iubim si sa Îl slujim în deplina libertate.
Noi ne luptam cu pacatele pentru a ne curata sufletele si a dobândi dragostea. Lupta cu pacatul nu este un scop în sine: scopul ei este mântuirea. Si nu ne putem mântui fara sa avem dragoste.
Oamenii care iubesc pacatul nu vor sa se gândeasca la faptul ca poate vor ajunge în iad. Ei gândesc: "Daca Dumnezeu este bun, poate ne va mântui si pe noi, asa cum i-a mântuit si pe altii".
Numai ca Dumnezeu nu poate mântui cu forta. Daca Dumnezeu ne-ar putea mântui pe toti, ar face-o. Dar nu ne poate arunca în rai asa cum am arunca noi o ceapa în sacul de cartofi.
Este adevarat ca în unele situatii, foarte rare de altfel, Maica Domnului, sfintii sau îngerii se arata pacatosilor pentru a le cere sa îsi îndrepte vietile. Dar, de cele mai multe ori, Dumnezeu trimite asupra oamenilor boli sau necazuri pentru ca acestia, simtindu-se neputinciosi si dându-si seama ca au nevoie de ajutor dumnezeiesc, sa Îi ceara ajutorul.
Sfântul Antonie de la Optina îi scria unei bolnave: "Fii tare în Domnul! Suferinta ta si subrezenia sanatatii tale îmi mâhneste adânc inima. Pentru porunca iubirii si a compatimirii, m-am rugat pentru tine în fiecare zi si am cerut Domnului Dumnezeu ca sa-ti daruiasca rabdare crestineasca în boala si usurare. Dar, daca boala ta a tinut pâna astazi, nu e pentru ca Dumnezeu nu ar fi auzit rugaciunile aduse Lui, ci pentru ca îi lasa pe unii fara vindecare, ca sa-i foloseasca mai mult. Prin suferinta trecatoare, omul pacatos nu numai ca se izbaveste de chinurile vesnice, pentru pacatele sale, ci i se daruieste si mântuirea si este facut mostenitor al împaratiei ceresti. Cu adânca Sa întelepciune, Domnul Dumnezeu rânduieste toate din dragostea Sa pentru omenire, daruind tuturor ceea ce le este de folos. Nu este de datoria noastra sa întrebam de ce se întâmpla asa si nu altfel, ci sa ne supunem, ascultatori ca si copiii, vointei cele sfinte a Parintelui nostru Ceresc si sa spunem dintru adâncul sufletului: "Parinte Sfinte, faca-se voia Ta!". Stiind aceasta, cel care priveste la un om sanatos si la un om care a suferit îndelung, si ia în seama starea sufleteasca a unuia si a celuilalt, îsi da seama care dintre ei poate fi numit binecuvântat si care blestemat: cel sanatos sau cel suferind! De pilda, de câte ori în boala ta te-ai cait pentru pacatele tale în fata lui Dumnezeu si în fata parintelui tau duhovnic si ai primit împartasirea cu Sfintele Taine? În acest timp, omul sanatos rareori se gândeste la pacatele sale: iar daca se întâmpla sa se pregateasca de împartasanie, o data în an, aceasta nu se datoreaza atât evlaviei cât snobismului, ca sa poata spune si el: "Si eu m-am spovedit si m-am împartasit".
Numai ca spovedania lui este ca a unui biet nerod, ca si cum nimic nu i-ar împovara sufletul. De câte ori în boala ta nu ai suspinat adânc, din suflet, catre Dumnezeu, suspine pe care Domnul le-a vazut si le-a auzit? În schimb, cu cei sanatosi nu se întâmpla deloc asa. Daca ofteaza, o fac de regula fiindca n-au vazut pe careva de multa vreme sau pentru ca n-au mai primit de mult vesti despre cine stie ce. În boala ta adesea ti-ai udat fata de lacrimi, dar oamenii sanatosi folosesc zilnic sapun în loc de lacrimi pentru a-si spala chipul, nefiind nici macar o clipa vorba de suflet. În boala ta, adesea ti-ai îndreptat ochii, în rugaciune, spre icoana Mântuitorului Hristos si a Preacuratei Sale Maici; dar doamnele si domnisoarele sanatoase, în loc de a privi spre icoane, se uita de 100 de ori în oglinda, la ele însele, si rareori se roaga staruitor sau se închina asa cum ar trebui. Iata de ce, în suferinta ta, esti mult mai fericita decât toti cei sanatosi din jurul tau. Ba, mai mult, Domnul Dumnezeu a pregatit pentru tine, în ceruri, fericirea cea vesnica, pentru care, în durerile tale, ar trebui sa te bucuri, sa te veselesti si sa multumesti din tot sufletul milostivirii Sale. Caci multimi nenumarate de daruri si mângâieri s-au pregatit pentru cei ce sufera, daruri pe care si tu le vei primi cu timpul, prin rugaciunile Nascatoarei de Dumnezeu" [18; 204-205]
Bine este când ne dam seama ca Dumnezeu ne cearta pentru pacatele noastre, când ne dam seama ca boala este prilej pentru a ne îndrepta. Sfântul Nicolae Cabasila scrie ca "exista omeni carora le vin boli trupesti a caror pricina este depravarea morala a sufletului". Ne aflam oare printre acestia?
Pe cât de simplu este ca atunci când vedem un necredincios pe patul de boala sa spunem în sinea noastra: "Pentru necredinta lui s-a îmbolnavit…", pe atât de greu este uneori sa ne dam seama care sunt motivele pentru care noi însine am ajuns pe patul de boala.
Exista multi crestini care au pacate mari si nu vor sa se pocaiasca. Oricât de tare i-ar arde fierul bolii, ei nu înceteaza sa se mire ca trec printr-o asemenea încercare. Cine însa are taria sa recunoasca faptul ca boala sa e urmare a pacatului? În cel mai bun caz preferam sa consideram ca boala este trimisa pentru a ne pricinui cununa sau pentru ca sufletul nostru curat, oricum, mai curat decât al altora, sa se sfinteasca.
La întrebarea: "De ce Dumnezeu îngaduie ca sfintii sa fie loviti în atâtea feluri", Sfântul Ioan Gura de Aur da urmatoarele raspunsuri: "În primul rând, ca sa împiedice virtutile sublime si faptele minunate ale sfintilor sa le inspire orgoliu (II Cor. 12, 7). (…) În al doilea rând, de teama ca ei sa nu fie cinstiti mai mult decât se cuvine oamenilor a fi cinstiti si sa fie priviti ca dumnezei, iar nu ca simpli muritori. În al treilea rând, pentru ca puterea lui Dumnezeu sa straluceasca si mai mult. (…) În al patrulea rând, pentru ca si rabdarea sfintilor sa apara cu mai multa stralucire si sa se vada ca ei nu-I slujesc lui Dumnezeu din interes, ci pentru ca au fata de El o dragoste curata, caci, în mijlocul necazurilor, ei Îi sunt mereu la fel de devotati. (...) În al cincilea rând, pentru a ne face sa meditam la învierea mortilor; caci atunci când vedem un drept plin de numeroase virtuti neiesind din viata decât dupa ce a suferit o infinitate de rele, fara sa vrem ne gândim la judecata viitoare. (…) În al saselea rând, pentru ca cei ce sufera împotrivirile sa fie usurati si mângâiati vazând ca si cei mai sfinti au suferit la fel, ba chiar si mai mult. În al saptelea rând, pentru ca… sublimitatea faptelor lor sa nu va faca sa credeti ca ei au fost de o natura diferita de a voastra si ca va este cu neputinta sa-i urmati (cf. Iac. 5, 17; Înt. Sol. 7, 1). (…) În sfârsit, în al optulea rând, pentru a va învata în ce consta cu adevarat fericirea si nenorocirea" [8; 46, 47].
E firesc sa ne placa sa ne regasim într-unul dintre aceste raspunsuri. La întrebarea: "de ce îngaduie Dumnezeu ca pacatosii sa fie loviti în atâtea feluri?", raspunsul nu e greu de dat. Clement Alexandrinul spune un cuvânt dur: "Fiecare dintre noi îsi alege pedepsele atunci când pacatuieste cu voie" [8; 33].
Poate ca într-un text despre ceva atât de precis, de evident, cum e boala, speculatiile teoretice nu si-ar avea rostul. "Ce rost are sa filosofam fara rost asupra cauzei bolii, câta vreme putem da un verdict gresit?" Are rost: daca întelegem ca boala este urmare a pacatului, renuntând la pacat, vom renunta la consecintele sale.
"Atunci, sfintii de ce se îmbolnavesc?"
E o mare diferenta între bolile sfintilor si bolile pacatosilor - între a fi bolnav pentru ca prin purtarea acestei cruci sa dobândesti cununa nestricacioasa si a fi bolnav ca pedeapsa pentru cine stie ce pacat. Dar nu trebuie facuta o diferentiere prea riguroasa, pentru ca în fiecare boala se amesteca ambele feluri de cauze. Nu exista boala care sa fie strict pedeapsa pentru pacate, pentru ca fiecare pedeapsa trimisa sau îngaduita de Dumnezeu are un scop pedagogic, de îndreptare a pacatosului si de asezare a acestuia pe calea mântuirii, pe drumul spre rai. Tot asa nu exista o boala care sa fie pricinuitoare de cununa într-un mod exterior, fara sa curateasca sufletul prin suferinta. Nici un sfânt nu a fost perfect, fiecare dintre ei putea urca si mai mult pe scara fara sfârsit a desavârsirii.
Atunci când au ajuns pe patul de boala, crestinii sporiti în viata duhovniceasca nu au spus ca bolile le sunt aducatoare de cununa în loc sa le considere pedepse pentru pacate. Sfintii nu vad multimea propriilor virtuti, pentru ca îngroapa aceste virtuti în smerenie. Sfintii nu se considera smeriti, si se pocaiesc pentru cel mai fin gând de mândrie. De aceea, ajunsi pe patul de boala, considera ca boala este leacul potrivit pentru tamaduirea sufletului lor patimas: nu se gândesc ca vor urca din slava în slava. Un punct de reper pentru diferentierea între cei sporiti în viata duhovniceasca si ceilalti este ca cei din urma vor refuza sa vada în boala o pedeapsa pentru pacatele lor. În timp ce sfintii, pe culmile sfinteniei urcând si fiind plini de harisme dumnezeiesti, nu vor înceta sa Îi multumeasca Domnului ca prin durerea bolii li se curateste sufletele pline de pacate.
Parintele Paisie Aghioritul spunea ca atunci "când un copil mic are o oarecare infirmitate si nu a fost ajutat duhovniceste, astfel încât sa se bucure în ea în inferioritate, atunci are circumstante atenuante. Dar daca va creste si va ramâne în el acel complex de inferioritate înseamna ca nu a înteles sensul cel mai profund al vietii" [13; 251]. Tot asa bolnavii aflati la începutul vietii crestine au oarecare circumstante atenuante daca nu înteleg rostul pedagogic al bolii. Dar, daca sporirea lor în vietuirea duhovniceasca nu atrage dupa sine si o întelegere mai înalta a valorii bolii si suferintei, înseamna ca aceasta schimbare a fost superficiala.
Iata câteva rânduri ale Sfântului Nicolae Velimirovici, care ar putea rasturna cele scrise de mine. "Va plângeti de soarta rea a nepoatei dumneavoastra de sora. Suferinta ei, spuneti, este inexplicabila. Sotul ei, functionar, s-a molipsit de o boala scârboasa si a murit în spitalul de nebuni. Ea s-a molipsit de la sot si acum se afla de asemenea în spitalul de nebuni. O laudati ca pe o femeie buna si cinstita si va mirati cum Atotstiutorul Dumnezeu a putut îngadui sa se ajunga la aceasta casatorie si ca o faptura nevinovata sa patimeasca atât de crunt.
Daca ruda dumneavoastra este într-adevar buna si cinstita si nevinovata cum o credeti, suferinta ei n-a fost adusa de pacatul ei personal. Atunci trebuie cautata pricina într-un pacat al parintilor ei - fiindca s-a zis despre Cel preaînalt ca aduce faradelegile parintilor peste fii si peste fiii fiilor, pâna la treilea si al patrulea neam (Iesire 34, 7). Dumneavoastra, o stiu, veti spune ce se spune adesea: "Dar de ce sa sufere copiii pentru pacatele parintilor?" Va voi întreba si eu: "Dar cum altfel sa-i sperie Domnul Dumnezeu pe oameni ca sa nu pacatuiasca decât trecând asupra copiilor pedeapsa pentru pacatul lor?". Poporul nostru si-a format prin experienta convingerea nestramutata ca pentru pacatul parintilor sufera si copiii. De aceea se aude adesea avertismentul dat celor ce vor sa jure strâmb ori sa faca vreun alt rau: "Ia seama, ai copii!"" [25; 87-88].
Daca pentru pacatele parintilor pot suferi si copiii, nu e firesc sa ne gândim ca poate suferintele prin care trecem nu ni se datoreaza noua, ci se datoreaza parintilor nostri? Ce usurare ar fi sa putem spune simplu: "sufar din pricina altora, din pricina parintilor mei…", în loc sa ne cercetam sufletele si sa vedem în pacatele noastre cauza suferintei.
Da, daca sufletul cuiva ar fi, dupa cum spunea Sfântul Nicolae - Noul Gura de Aur al Serbiei (cum pe buna dreptate l-a numit ucenicul sau, Avva Justin Popovici), bun si cinstit si nevinovat, atunci poate ca suferinta sa s-ar datora parintilor sai. E oare aceasta o pricina pentru ca persoana respectiva sa cada în pacatul mândriei, considerându-se pe sine fara de pacat.
Sfânta Evanghelie ne învata ca daca zicem ca pacat nu avem, ne amagim pe noi însine si adevarul nu este întru noi (I Ioan 1, 8). Oare toti parintii sfintilor au fost oameni cu viata sfânta? Nu, printre ei au fost si pacatosi, si pagâni sau eretici. Dar nici un sfânt, orice suferinta ar fi avut, nu a spus ca patimeste din pricina pacatelor parintilor sai. Nici unul nu a dat vina pe altii în loc sa se considere vrednic de certarea dumnezeiasca. Sa întelegem dar ca oamenii duhovnicesti sunt duhovnicesti tocmai prin smerenia lor, care este temelia nevointei si a rugaciunii lor. Si ca numai cei prea mândri refuza sa vada în boala certarea lui Dumnezeu
Scriu aceste rânduri nu pentru a ajuta un bolnav sa priceapa filosofia bolii. Scriu aceste rânduri pentru a încerca sa ajut un bolnav sa înteleaga ca pedeapsa pe care a primit-o nu a venit degeaba. Ce ma voi face? Cum oare voi reusi ceea ce depaseste puterile mele?
Sunt cu totul dezarmat, si marturisirea neputintei mele nu ajuta la nimic. Pur si simplu, te voi lua martor al framântarilor mele. Primul lucru care îmi vine în minte este ca exista mai multe moduri în care omul priveste relatia dintre pacatul sau si pedeapsa acestuia. Fara a încerca sa fac o analiza prea minutioasa a acestui subiect, voi puncta anumite elemente generale.
Exista oameni care pacatuiesc, dar nu îi intereseaza legatura dintre pacatul lor si pedeapsa acestuia. Exista politicieni care mint fara a se gândi ca, pentru minciuna lor - care are implicatii asupra vietii unui mare numar de oameni, Dumnezeu îi va pedepsi. E politicianul (ma refer aici la oameni care cred în Dumnezeu, desi traiesc în pacat) pe patul de boala? Nu se va gândi ca boala poate fi urmare minciunii lui.
Exista oameni care pacatuiesc, dar afirma ca nu pot renunta la pacatul lor. Sunt unii care sufera de patima desfrâului, dar se considera prea legati de ea. Ajunsi pe patul de boala, nu se gândesc ca poate boala e urmare a desfrâului, pentru ca pur si simplu considera acest pacat un element fara care viata nu are sens.
Exista oameni care pacatuiesc, dar care nu vor sa renunte la avantajele pe care le ofera pacatul. Sunt atâtia vânzatori care fura la cântar, care ajunsi pe patul de boala nu fac legatura între cauza si efect pentru simplul fapt ca în proprii ochi sunt mai putin pacatosi decât altii.
Mai exista oameni care pur si simplu nu vor sa stie daca anumite fapte sunt pacate, pentru ca, daca ar sti, ar fi pusi într-o dilema morala. Sunt femei care având sterilet sau luând pilule anticonceptionale cred ca nu ramân însarcinate. Dar de fapt fac avorturi fara sa fie constiente de asta. Steriletul nu împiedica formarea embrionului, ci numai dezvoltarea sa. Si tot asa multe tipuri de pilule anticonceptionale nu fac altceva decât sa omoare embrionul imediat dupa formarea sa. Sunt constiente aceste femei ca sunt criminale? Nu. Si, din moment ce nu stiu ca avorteaza, nu îsi pun problema ca sunt pedepsite pentru acest pacat. La spovedanie evita acest subiect, de teama ca nu cumva parintele sa le spuna ca nu e bine ce fac. Si atunci, pur si simplu, refuza sa ceara lamuriri care le-ar putea încurca socotelile.
Sunt oameni care nu stiu ca unele fapte sunt pacate. Aici tema e foarte delicata: unde nu e lege, nu poate fi pedeapsa pentru calcarea legii. Numai ca legea exista si daca oamenii nu o cunosc. Despre oamenii din aceasta ultima categorie nu voi spune decât ca unul dintre pacatele lor este tocmai faptul ca nu au fost interesati sa afle mai multe despre învatatura si viata crestina. Pentru ca, daca ar fi avut acest interes, atunci ar fi stiut ce anume este pacat si ce nu. Totusi nu trebuie sa privim lucrurile prea rigid, fariseic: chiar daca exista anumite amanunte care îi scapa unui credincios chiar dupa ani de zile de vietuire în Biserica.
Ar mai fi de amintit si cazul, des întâlnit, al celor care la vreme de necaz sau de boala îsi dau seama ca au fost pedepsiti pentru pacatele lor, dar aleg dintre aceste pacate numai pe cele foarte mari. Nu se gândesc ca pedeapsa ar fi putut veni si pentru pacate despre care considera ca pot fi trecute cu vederea.
(Cititorii însa au libertatea de a nu se recunoaste în nici una dintre aceste categorii.) Dupa atâtea generalitati voi trece la lucruri mai directe, adresându-ma în mod direct bolnavului. (Cele spuse despre bolnavi vor fi valabile si pentru ceilalti oameni pedepsiti pentru anumite pacate.) De ce esti bolnav? Care sunt pacatele pentru care te-a pedepsit Dumnezeu? Am facut clasificarea de mai sus pentru ca tu însuti sa îti dai seama în care dintre aceste categorii te afli. Poate ca pâna acum nu te-ai gândit sa asculti glasul constiintei. Acest glas te poate ajuta sa întelegi rostul bolii si sa iesi renascut sufleteste din aceasta încercare. Ai de ales: ori asculti glasul constiintei, si atunci îti îndrepti viata, ori stingi acest glas, si ramâi în pacat.
Daca ramâi în pacat, mai devreme sau mai târziu boala ta trupeasca va trece (nu ma refer la cei care sufera de boli incurabile), dar boala ta sufleteasca te va însoti în continuare. Nu poti cunoaste nici dragostea lui Dumnezeu, nici iubirea oamenilor daca sufletul tau este murdar. Daca nu te pocaiesti, nu vei cunoaste viata binecuvântata de Dumnezeu. Nu te pocaiesti? O sa vina alt necaz, alta durere, si iarasi vei fi pus sa alegi între bine si rau. Si, daca vei tot alege pacatul, adica raul, vei alege iadul. Daca tot amâni pocainta, cu siguranta moartea te va lua pe nepregatite.
Vorbe goale, vorbe seci…
O, iubitule, daca ai asculta glasul lui Hristos, Care vrea îndreptarea si mântuirea ta… O, daca ai avea întelepciunea sa primesti aceasta lectie pe care ti-o da boala…
"Ce se întâmpla daca primesc aceasta lectie? Stiu eu ca ma voi mântui? Stiu eu ca merita atâta rabdare?"
Sunt multi oameni care îsi pun aceasta întrebare. Nu toti bolnavii se vor mântui. Boala nu este un pasaport pentru rai. Numai bolnavii care si-au cunoscut neputintele si s-au pocait de pacatele lor vor dobândi raiul.
"Dar ce este raiul? De ce sa ma lupt pentru dobândirea lui?..."
Oamenii se lupta din toate puterile pentru a obtine tot felul de avantaje pamântesti. Când este vorba de dobândirea raiului, puterile lor s-au împutinat brusc; oamenii sunt atrasi de rai mai ales prin faptul ca nu vor sa ajunga în iad. Raiul nu este ales pentru ca acolo e Hristos, ca acolo sunt sfintii, ca acolo este Prea Sfânta Nascatoare de Dumnezeu cu toti îngerii si sfintii. Raiul este ales pentru ca alternativa ar fi iadul. Si, în afara de unii satanisti sau bolnavi psihic, nimeni nu vrea iadul.
Omul modern nu suspina dupa rai, nu asteapta raiul. Si-l doreste ca pe un capriciu, fara ca aceasta alegere sa aiba pentru el o importanta covârsitoare. Raiul înseamna întâi de toate viata în Dumnezeu. Or omul modern nu vrea sa Îl cunoasca pe Dumnezeu nici macar în viata pamânteasca, asa ca nu îsi pune problema acestei cunoasteri în viata viitoare.
De ce nu vor oamenii sa asculte glasul constiintei? De ce nu vor sa priceapa lectiile pe care Dumnezeu le preda prin intermediul bolilor sau al necazurilor? Pentru ca pe oameni nu îi intereseaza mântuirea.
Cine nu crede în Dumnezeu, cine nu asteapta învierea mortilor si viata veacului ce va sa fie, nu are forta de a se lupta cu propriile patimi si neputinte. Nu are pentru ce sa renunte la idolii pe care si i-a ridicat, pentru a se lasa calauzit de Dumnezeul care îi vorbeste prin glasul constiintei si, mai puternic, prin glasul Bisericii - glasul Trupului lui Hristos.
Nu e nevoie de vreo tehnica speciala de meditatie pentru a ajunge sa asculti glasul constiintei. Este nevoie doar de dorinta sincera de mântuire, si prin rugaciune Dumnezeu va îndeparta zgura pe care aceasta lume încearca sa o arunce pe constiinta.
Hristos, Fiul lui Dumnezeu, S-a rastignit pentru mântuirea noastra. El a murit pentru ca noi sa ne bucuram de Împaratia Cerurilor. Daca vrem sa ascultam chemarea Sa, stim ce trebuie sa facem…
Am vorbit pâna acum despre faptul ca, ajunsi pe patul de boala, bolnavii trebuie sa îsi cerceteze cugetul si sa vada ce pacate si greseli au facut, si sa caute sa îsi îndrepte vietile, punând început bun mântuirii. Dar oare omul pacatuieste numai pâna sa ajunga bolnav? Oare bolnavii sunt cu toti oameni virtuosi?...
Bolnavul se poate lasa biruit de mânie sau de deznadejde, se poate îndulci cu gândurile de desfrâu (chiar daca pentru o vreme este împiedicat sa se desfete în voie de placerile trupului), poate pacatui în fel si chip în mintea sa. Cine îl vede? Cine îl stie?
Mai mult înca, sunt foarte multe pacate pe care le poate savârsi nu numai cu gândul, ci si cu fapta, pentru ca numai paralizia generala poate împiedica un bolnav sa se abtina de la pacatele cu trupul. Dar nici macar paralizia generala: un paralizat poate fi biruit de lacomia pântecelui, si poate mânca extrem de mult numai pentru ca nu are alta posibilitate de a savârsi pacatul.
În lupta duhovniceasca, bolnavul trebuie sa aiba deci mare grija pentru ca starea de suferinta pe care o aduce boala se asociaza cu gândul de obtinere a unei stari de placere imediata, a unei evadari pe care o aduce patima. Fie ca aceasta placere ramâne la nivelul gândurilor (în urma vizionarii unor filme sau contemplarii unor reviste indecente), fie ca se transforma în fapta, aceasta evadare nu este decât parasirea lui Hristos pentru satisfacerea voii proprii si a împlinirii voii diavolului.
"Lasati-ma în pace, nu va bagati în viata mea…" De-a lungul timpului, aceste cuvinte au fost rostite de nenumarate ori. Pentru o vreme, bolnavul se vede nevoit sa accepte o viata în care nu mai face tot ce facea înainte. Libertatea de a trai dupa voia proprie, si implicit cea de a pacatui, este restrânsa. Acest calus al patimilor, care este boala, îi face sa se revolte cu toata fiinta lor. Si, nefiind obisnuiti sa îsi manifeste libertatea savârsind fapte bineplacute lui Dumnezeu, bolnavii sunt ispititi sa cada - si unii chiar cad - în anumite pacate pe care nu le-ar fi savârsit daca nu ar fi fost bolnavi. Câti oameni nu s-au apucat de bautura în urma unei boli?...
Trebuie deci ca bolnavii sa îsi cerceteze cugetul si sa vada nu numai unde au pacatuit înainte de a se îmbolnavi, ci trebuie sa aiba puterea de a vedea si unde pacatuiesc sau gresesc în vreme ce spinul bolii le împunge trupurile. În timp, unele capricii, unele dorinte, care la început par nevinovate, pot degenera în patimi. Deci…
"Cât timp sunteti bolnavi, nu va spalati pe dinti!"
De ce, e ceva rau în spalatul pe dinti? Nu, evident ca nu. Vroiam doar sa atrag atentia bolnavilor sa fie atenti la tot ceea ce fac. Si, asa cum sunt siguri ca nu e nimic rau în spalatul pe dinti, tot asa sa fie siguri si ca nu e nimic putred nici în faptele pe care boala nu îi împiedica sa le savârseasca.
Cât despre capriciile bolnavilor… "Nu se da pentru bolnita pâine alba, într-adins de facuta, vin, untdelemn, masline si altele de multe feluri, pentru mângâierea lor? N-au baie si odihna? Atunci de ce cârtiti si cu cine vreti sa va asemanati, ticalosilor si nebunilor? Vreti, negresit, sa ramâna si oasele voastre în pustie, ca ale iudeilor de altadata? Ce spune cârtitorul? Ba ca i-a schimbat pâinea, ba ca i-a prefacut vinul si nu-i dulce la baut. De unde sa avem si dulce si vechi, ticalosule? Ai uitat fagaduiala ca vei petrece întocmai ca Sfintii Parinti, pentru care paharul de otet era un pahar foarte dulce si care primeau cea mai amara bucatica cu multumire? Nu fiti nebuni, ci veniti-va în fire odata si rabdati cu smerenie, caci numai asa pâinea goala si putinele verdeturi vi se vor parea dulci si vor fi folositoare sanatatii voastre" [20; 43].
Cuvintele acestea au fost adresate de catre Sfântul Teodor Studitul monahilor din obstea sa. Daca s-ar fi adresat monahilor de astazi, mult mai vlaguiti duhovniceste, ar fi fost mai îngaduitor. Iar daca s-ar fi adresat mirenilor, pogoramântul sau ar fi fost si mai mare. Dar, cu toata pogoramintele îngaduite de Biserica bolnavilor, totusi sunt unii care cârtesc tot timpul, ca si cum jugul pus asupra lor ar fi prea greu. Biserica poate face multe pogoraminte, dar nu poate legaliza pacatul, nu poate trece cu vederea unele pacate numai pentru ca oamenii considera ca nu au puterea sa se lupte cu ele.
(Nu este locul aici sa insistam asupra pogoramintelor pe care unii preoti le fac la presiunile unor bolnavi insistenti, sau de pogoramintele pe care le fac alti preoti pentru a-si atrage clienti, dând dovada de o dragoste fatarnica, de o dragoste mincinoasa, de o dragoste care calca în picioare canoanele si posturile rânduite de Sfintii Parinti. "Duhovnicul meu m-a pus sa tin tot postul, desi am mari dureri de ochi… Dar nu-i nimic, ma duc la parintele cutare, ca e mai întelegator, mai blând."
Problema este ca daca un parinte dezleaga ceea ce Biserica a legat, dezlegarea lui e lipsita de putere. Preotii nu sunt niste vrajitori, si nici nu pot lega sau dezlega tot ce le trece prin cap. Cuvântul Mântuitorului catre ucenicii Sai: Adevarat graiesc voua: Oricâte veti lega pe pamânt, vor fi legate si în cer, si oricâte veti dezlega pe pamânt, vor fi dezlegate si în cer, nu trebuie întelese ca si cum preotul ar fi atotputernic. Daca un preot vrea sa cunune o sora cu fratele ei, slujba lui nu ar avea nici o putere… Ba ar fi chiar blasfemie. Deci pogoramintele trebuie facute fara a se iesi din rânduiala Bisericii, fara a se calca predania Sfintilor Parinti. Atunci când, prin insuflarea Duhului Sfânt, acesti sfinti au stabilit rânduielile Bisericii, nu au facut-o pentru a închide usile raiului oamenilor care au trebuinta de doctor pentru sufletele lor. Ci au facut-o tocmai pentru a-i ajuta pe oameni sa Îl cunoasca pe Hristos, adevaratul Doctor al sufletelor si al trupurilor, si sa dobândeasca raiul.)
Bolnavul care e crestin este în primul rând crestin si în al doilea rând bolnav. Nu trebuie sa considere ca boala îl reprezinta mai bine decât credinta crestina. Sau, daca îsi da seama ca se considera mai întâi bolnav si abia apoi crestin, sa îsi dea seama ca starea în care se afla e nefireasca.
Ma opresc aici. Sfântul Ioan Scararul atragea atentia asupra faptului ca sunt unii oameni care, desi traiesc în patimi, vorbindu-le altora despre viata virtuoasa ajung sa fie si ei modelati de propria propovaduire. Nadajduiesc ca Dumnezeu ma va ajuta si pe mine ca, ajuns pe patul de boala, sa am puterea de a asculta glasul constiintei. Mai mult înca, nadajduiesc ca ma va ajuta sa îl ascult chiar fara sa ajung pe patul de boala. Desi deasa spovedanie ma ajuta foarte mult, stiu ca ispita vrajmasului si iubirea de sine încearca sa sufoce glasul constiintei. De aceea îi rog pe cititori sa se roage pentru mine, ca sa nu fiu rusinat de ceea ce i-am învatat pe altii sa faca.
Rugati-va pentru mine, va rog. E un bir pe care nu încetez sa îl cer. Pur si simplu pentru ca sunt covârsit de greutatea neputintelor mele…
Despre înfruntarea bolii
Scrisoare catre omul bolnav
de Danion Vasile
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu