Aşa cum sănătatea este dar de la Dumnezeu, tot un dar este şi vindecarea bolilor şi a suferinţei...

Astăzi întâlnim boala la tot pasul. Nu ţine cont de vârstă sau de categorie socială, este necruţătoare. Ce înseamnă darul sănătăţii, care sunt cauzele şi ce mijloace de vindecare avem la îndemână?

Valoarea pe care o are făptura umană înaintea lui Dumnezeu, aşa cum este ea creată încă de la început, adică trup şi suflet, este evidentă din însuşi faptul că Domnul nostru Iisus Hristos a venit să mântuiască nu numai sufletul, ci şi trupul omului.

Porunca de a vindeca pe cei bolnavi le-a fost dată ucenicilor chiar de Hristos Domnul, aşa cum vedem în Evanghelie: „Tămăduiţi pe cei neputincioşi, înviaţi pe cei morţi, curăţiţi pe cei leproşi, pe demoni scoateţi-i; în dar aţi luat, în dar să daţi.” (Matei 10,9). Tot Evanghelia ne spune că ucenicii au ascultat cuvântul Domnului: „Şi ieşind, ei propovăduiau să se pocăiască. Şi scoteau mulţi demoni şi ungeau cu untdelemn pe mulţi bolnavi şi-i vindecau.”(Marcu 6,12-13).

De asemenea, avem o mărturie importantă a faptului că ucenicii săvârşeau şi de la Sfântul Iacov, care face următoarele recomandări creştinilor de atunci, dar şi de astăzi: „Este cineva bolnav între voi? Să cheme preoţii Bisericii şi să se roage pentru el, ungându-l cu untdelemn în numele Domnului. Şi rugăciunea credinţei va mântui pe cel bolnav şi Domnul îl va ridica şi de va fi făcut păcate se vor ierta lui.” (Iacov 5, 14-15). În conformitate cu practica Sfinţilor Apostoli şi ucenici ai Domnului, dar şi a urmaşilor acestora, episcopii şi preoţii, părintele profesor Ene Branişte socoteşte de cuviinţă să ne spună că tămăduirea trupească şi sufletească a celui bolnav trebuie privite „ca un dar al lui Dumnezeu şi ca un semn al acţiunii Sale divine”.

Pierderea sănătăţii şi doctorii

Revelaţia biblică ne prezintă persoana umană ca fiind alcătuită din trup şi suflet. Cum spune Scriptura, omul a fost creat de Dumnezeu trup şi suflet, trupul fiind făcut din ţărână iar sufletul fiind suflare de viaţă (Facere 2,7). Încă de la început omul a primit de la Dumnezeu ca dar sănătate trupească şi sufletească deplină. Omul pierde însă acest dar al sănătăţii depline odată cu căderea în păcatul neascultării, dar şi ca urmare a lipsei sale de pocăinţă. Omul este aşadar singur responsabil de pierderea darului lui Dumnezeu. 

O altă dovadă că sănătatea este darul lui Dumnezeu şi că nu Dumnezeu este izvorul suferinţelor, ci păcatul nostru, este darul dat doctorilor de a alina şi a trata multe boli, din îngăduinţa şi cu ajutorul Domnului, după cum citim: „Şi doctorului dă-i loc că şi pe el l-a făcut Domnul şi să nu se depărteze de la tine, că şi de el ai trebuinţă. Că este vreme când şi în mâinile lui este miros de bună mireasmă. Că şi el se va ruga Domnului, ca să dea odihnă şi sănătate spre viaţă. Cel care păcătuieşte împotriva Ziditorului să cadă în mâinile doctorului.” (Înţ.lui Isus Sirah 38,12-15). Iar ceea ce doctorului nu-i este cu putinţă, îi este cu putinţă lui Dumnezeu (Matei 19,26; Luca 1,37).

Cauzele bolii

Pierderea sănătăţii, adică a darului lui Dumnezeu, este urmare fie a păcatelor personale (a se vedea vindecarea slăbănogului de la scăldătoarea Vitezda – Ioan 5,14), fie a eredităţii (Levitic 26,39 şi Ieremia 31,29), fie îngăduită de Dumnezeu pentru vădirea slavei Sale (este relevant cazul Dreptului Iov, dar a se vedea şi vindecarea orbului din naştere, de la scăldătoarea Siloamului – Ioan 9,3 ).

Dar aşa cum sănătatea este dar de la Dumnezeu, tot un dar este şi vindecarea bolilor şi a suferinţei, iar Domnul ne-a dăruit nouă şi acest dar, aşa cum am arătat mai înainte, El fiind primul care a propovăduit Evanghelia Împărăţiei „tămăduind toată boala şi toată neputinţa în popor”. (Matei 4,23).

Vindecarea, o lucrare complexă

Darul lui Dumnezeu pentru noi are în vedere atât trupul cât şi sufletul, ori vindecarea sufletului înseamnă ridicarea lui din robia păcatului. Sunt trei Sfinte Taine care, prin excelenţă, fac parte din lucrarea de vindecare (trupească şi sufletească) a creştinului: Spovedania sau Pocăinţa, Maslul şi Împărtăşania. 

Aşadar, Dumnezeu nu numai că a dăruit omului încă de la creaţie darul sănătăţii depline, dar a avut grijă să-l ridice pe om din durerea şi suferinţa pe care acesta şi-a agonisit-o prin căderea în păcat, trimiţându-L în lume pe chiar Fiul Său cel iubit, să ne fie nouă „Doctor al sufletelor şi al trupurilor”. Prin Hristos ne-a lăsat nu numai o slujbă pentru vindecare – Taina Sfântului Maslu, ci şi o lucrare de vindecare, din care mai fac parte Taina Spovedaniei şi Taina Împărtăşirii. Toate acestea – împreună, căci nu se suplinesc una pe alta – oferă ajutor nepreţuit celui ce îşi doreşte cu adevărat sănătatea. Lucrarea este însă una complexă (nu magică, cum îşi doresc cei care aleargă după minuni instant) şi trebuie însoţită de pocăinţă autentică, rugăciune fierbinte şi lepădare de sine. (Pr. Marius Demeter)

După o experienţă de 40 de ani, pot spune că bolnavii, chiar şi cei mai decăzuţi din punct de vedere spiritual, chiar şi ateii, sau, dacă vreţi să folosesc un cuvânt vulgar şi poate neacademic – chiar şi cei mai ticăloşi dintre oameni, decăzuţi din punct de vedere moral sau spiritual , toţi aceşti oameni trăiesc în realitate o nostalgie a cerului, ca să spun aşa. Antropologic şi scripturistic vorbind, în ei există chipul lui Dumnezeu de la creaţie.

Omul este făcut după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Acest chip este incoruptibil şi indestructibil în om. El este o fiinţă creată şi prin calitatea aceasta este legată indisolubil de Creatorul ei. Numai că omul prin voinţa lui proprie a tot căzut, a tot căzut şi în istorie, şi a tot căzut şi în planul personal, iar această cădere i-a adus imperfecţiune, atât în planul trupesc cât şi moral, psihologic şi spiritual, şi l-a depărtat de Dumnezeu. Dar orice medic lucid ar putea spune când vede că un bolnav nu îi răspunde la niciuna din metodele de tratament, efectele farmacologice pe materialitatea lumii, când vede că nu îi răspunde nici la terapia psihologică aceea care încearcă să influenţeze prin cuvânt starea bolnavului, orice medic lucid şi sănătos el însuşi, trebuie să se gândească să abordeze bolnavul prin prisma conceptului de medicină creştină, adică să apeleze la însuşi Creatorul bolnavului şi Creatorul lui, ca medic. (Dr. Pavel Chirilă)

 Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 68 – octombrie 2012