„Vindecă-mă, Doamne, că s-au tulburat oasele mele;
şi sufletul meu s-a tulburat foarte... „ (Ps. VI, 2,3)
1. Atitudinea faţă de
hrană
Trupul nu este văzut de
Sfinţii Părinţi ca o închisoare a sufletului, ci este spiritualizat, este pus
sa lucreze pentru mântuire, este îngrijit atât cât este necesar:”trupul e bună
slugă, dar rau stăpân”. Postul ca armă de luptă împotriva patimilor şi nu a
trupului, îl solicită pe acesta din urmă să se conformeze, să se acomodeze la
un minim necesar. Munca, hrana naturală, odihna măsurată plus harul dumnezeiesc
disciplinează trupul. Sfinţii Părinţi apreciază grija deosebită pentru
sănătatea trupului cunoscându-se faptul că un trup sănătos poate sluji cum se
cuvine şi corespunde scopului pentru care a fost creat, boala fiind o urmare a
păcatului. Părinţii îsi îngrijeau sănătatea, cu toate că nu făceau din aceasta
un scop în sine, boala, şi răbdarea în boală fiind o formă ascetică la fel de
bună ca şi nevoinţa şi postirea celui sănătos.
Sfinţii Părinţi sunt
conştienţi de faptul că nu hrana este generatoare de viaţă, ci că este un dar
de la Dumnezeu. Hrana este doar mijlocitoarea vieţii. Păcatul originar a însemnat
a mânca fără a vedea în hrană pe Dătătorul ei. Ispita diavolului chiar aşa
era:”Mâncaţi, că veţi fi ca şi Dumnezeu.” Răspunsul Mântuitorului: „Nu numai cu
pâine trăieşte omul...”, subliniază că cel care consideră viaţa dependentă de
pâine (hrană) nu face altceva decât afirmă că prin ceasta e dependent de
moarte, pentru că dependenţa de pâine e tot una cu dependenţa de moarte.
Astfel fiind pusă
problema se impune postul. Chiar dacă hrana e privită ca dar de la Dumnezeu, e
luată cu multă iubire, asta nu înseamnă că se pierde principiul socotinţei sau
al măsurii. Există legături bine cunoscute între rugăciune şi starea
stomacului, între smerenie şi starea stomacului, între desfrâu si starea
stomacului. Astfel un stomac plin de mâncare face poticnire pentru virtuţi,
neputinţă pentru rugăciune, îndemn spre lenevire, etc. Uscarea trupului de
patimi şi nu distrugerea lui, postul ca atare, învaţă Părinţii, este o problemă
de voinţă, de durată, de dreapta socoteală, de sănătate şi har. În funcţie de
durată - pentru că trebuie deprins treptat cu postirea, aproape fără să se
observe şi apoi menţinute toate poziţiile câştigate. În felul acesta omul
duhovnicesc se eliberează de lanţurile omului trupesc. Aceasta se numeşte
treaptă socotintă.
În funcţie de sănătate
– având la bază o bună sănătate trupească şi echilibru sufletesc. Dacă împlinim
aceste condiţii ne putem verifica în vreme de încercare. Dacă nu avem echilibru
sufletesc, rezultatele sunt negative, pentru că un sistem nervos slăbit mai rău
se dezorganizează cu foamea, la fel şi cu o sănătate precară.
Cu toate acestea, viaţa
a dovedit că uneori, postul a vindecat organismul de multe boli. Ce se ştie
sigur e că trândăvia şi nu postul e teren pentru boală, la fel şi lăcomia.
Bolile care au punctul de pornire în astfel de cauze se pot vindeca prin post,
muncă şi rugăciune.
Sfinţii Părinţi erau
plini de înţelepciune şi de cumpătare, iar ucenicii lor au găsit de cuviinţă să
adune toate învăţăturile bătrânilor pentru ca noi să avem exemple care să ne
întărească.
Strădaniile lor nu au
fost făcute fără dreaptă socotinţă, ei cunoscând bine nevoia trupului de hrană
şi a sufletului de rugăciune. Unul din Părinţi zicea:” de îţi va zice ţie
gândul să faci multe bucate la praznic, să nu-l asculţi pentru că necreştineşte
prăznuiţi, căci aceia aşa gătesc.”
Desigur că ar fi foarte
mulţi care ar reclama acest mod de hrănire ca sinucigaş, neexitând aportul
necesar de vitamine, compuşi organici de natură animală, săruri, etc.
Este cunoscut faptul că
„monarhii din Egipt întrebuinţau pâine uscată, care se pregăteşte pentru un an
întreg (Sfântul Isaac Sirul, Cuv. 55)”, iar folosirea pâinii proaspete era
considerat un ospaţ. Compoziţia bobului de grâu este următoarea: 15% proteine,
1,2-2% grăsimi, 75% glucide, 1,5-2,3% substanţe minerale. Grâul conţine toţi
aminoacizii esenţiali consideraţi indispensabili vieţii. La fel se găsesc
proteine, glutenul ca proteină ce se găseşte numai aici şi o mulţime de
minerale: calciu, magneziu, sodiu, potasiu, clor, sulf, siliciu, zinc, cobalt,
cupru, iod, arsenic. Se foloseşte şi făina de orz care la rândul ei conţine o
sumedenie de minerale. Astfel la 1 kg sămânţă de orz există: 0,6 grame calciu,
4 grame fosfor, 4,9 grame potasiu, 0,6 grame sodiu, 1,5 grame clor, 1,5 grame
magneziu, 12,8 grame cupru, 17,8 grame mangan, fier. De asemenea Părinţii
folosesc fructe şi verdeţuri care la rândul lor sunt bogate în glucoză,
zaharuri şi săruri; miere de albină care conţine pe lângă apă, glucide ca:
glucoză, fructoză, pentoză, zaharoză, etc, enzime şi catalizatori biologici
care iau naştere numai în celule vii. La praznice şi dezlegări se foloseşte
untdelemnul şi uneori şi peşte.
Dacă ar fi să
caracterizăm hrana celor din pustiu am putea folosi sintagma de alimentaţie
raţională. Sunt cunoscute de medicină efectele benefice ale postului
stabilindu-se chiar că:”de obicei, pătimesc de cancer cei care nu postesc
niciodată”. Cancerul însă nu are leac şi apare fără alte explicaţii „decât ca o
frână pedepsitoare a desfrânării stomacului”.
2. Atitudinea faţă de
băutură
Băutura este curpinsă
în post, este sursă de nevoinţă. Doar la praznice sau în cazul unor boli sau
bătrâneţe se făcea dezlegare la vin, dar şi atunci exista libertatea de a lua
sau nu. Iată un exemplu:”Povestit-au unii lui Avva Pimen, despre un călugăr, că
nu bea vin. Şi a zis: vinul nu este al călugărilor.” (Pimen, 19)
Dacă aşa stau lucrurile
la călugări, la pustnici să observăm care este atitudinea biblică faţă de vin.
Efectul terapeutic al vinului este bine cunoscut „şi vinul veseleşte inima
omului” (Ps., 103, 16), „şi apropiindu-se i-a legat rănile, turnând pe ele
untdelemn şi vin...” (Luca 10,34) sau „de acum nu bea numai apă, ci foloseşte
puţin vin, pentru stomacul tău şi pentru desele tale slăbiciuni.” (I Timotei
5,23). Vinul este şi foarte hrănitor şi bogat în compuşi. Astfel vinul conţine:
70% apă, zaharuri reducătoare 300 grame/l, glucide, acizi minerali, peste 20 de
aminoacizi, peste 50 de enzime, etc. Doza maximă admisă este de 100mg alcool/kg
corp, adică 250 ml vin pe zi.
Consumul abuziv de
alcool afectează în mod direct sistemul nervos, celula nervoasă fiind distrusă
de alcooli şi după cum se ştie, nu se mai reface niciodată. De asemenea, se
nasc malformaţii la nivelul celulelor sexuale, lucru ce duce la modificarea
ADN-ului, la naşterea de copii cu malformaţii fizice sau psihice. „Ceea ce e
dureros e faptul următor: de se întâmplă vreo zămislire cu o atare sămânţă
beată (...) urmaşul va fi, cu maximă probabilitate epileptic – boală de nervi
fără de leac”, iar sfârşitul beţivului „e sau în şanţ sau în casa de nebuni,
iar sufletul în iad, încă de aici”.
3. Gastrimarghia
Gastrimarghia poate fi
definită ca o cautare a plăcerii de a mânca, altfel spus dorinţa de a mânca de
dragul plăcerii. Această patimă are două forme principale: se poate îndrepta
spre o anume calitate a mâncării şi atunci înseamnă căutarea unor feluri de
mâncare gustoare, fine, delicate şi dorinţa ca mâncărurile sa fie gătite cu
multă grijă, să aibă în vedere cantitatea mâncării.
În primul caz, ceea ce
se caută mai înainte de orice este plăcerea gurii, a gustului; în cel de-al
doilea caz, plăcerea pântecelui. Dar, cu toate că trupul este direct implicat
în această patimă, gastrimarghia nu se naşte direct din necesitatea acestuia,
dovadă fiind faptul că dorinţa depăşeşte adesea nevoia reală, uneori chiar
foarte mult, mai ales în cazul bulimiei. Astfel Sfântul Evagrie scrie:”Cei
care, în chip nesănătos, îşi hrănesc peste măsură carnea (...) să se judece pe
ei înşişi, nu carnea pe care o hrănesc.”
Această patimă nu
priveşte deci hrana în sine, ci constă în efectul greşit în care omul se
foloseşte de ea, aşa cum arată Sfântul Grigorie cel Mare”Păcatul nu stă în
hrană, ci in felul cum o primeşti. De aceea se poate să păcătuieşti în vreun
fel şi să înghiţi mâncăruri de rând şi să te întinezi cu ele.”
Tot aşa, nu în a mânca
stă patima, ci în starea sufletească a omului şi în scopul pentru care se face:
„Atunci când primeşti hrană, tot aşa mănâncă şi dacă o iei pentru nevoia
trupului, şi dacă o iei pentru desfătare, ci, de ne vătămăm, din starea noastră
ne vătămăm”, precizează Avva Dorotei.
Gastrimarghia nu constă
deci în dorinţa de hrană, firească, ci în dorinţa plăcerii dobândite prin
mâncare. De aceea, abuzul – care constituie patima – nu înseamnă numai a mânca
foarte mult, ci şi a căuta plăcerea de a mânca.
Lăcomia este idolatrie,
căci lacomii şi-au făcut din „pântece dumnezeul lor”, spune Apostolul Pavel
(Fil. 3,19). Ea îl desparte pe om de Dumnezeu. În loc ca hrana să fie sfinţită
de om, ea devine, printr-o astfel de atitudine, pricină a morţii, dezechilibru
pentru întregul organism. Gastrimarghia poate fi privită şi ca o formă de
nebunie. Această boală de a voi să-şi umple cineva pântecele peste măsură,
adică nebunie a pântecelui. Ea îl face pe om rob al ei afectându-i sănătatea
trupului lăsând cale liberă unei mulţimi de patimi.
Sfinţii Părinţi arată
că excesul de mâncare si de băutură, lipseşte mintea de tărie, o îngreunează, o
invadează de gânduri pătimaşe. Sfântul Grigorie de Nyssa arată că:”pofta de
mâncăruri şi băutură, care duce la îmbuibare, naşte în trup rele pe care voiţa
noastră nu le mai poate stăpâni, căci mai ales săturarea îl face pe om rob
patimilor ruşinoase. Dacă vrem ca trupul să ne rămână liniştit şi netulburat de
mişcările pătimaşe pe care le aduce umplerea pântecelui, trebuie să veghem ca
nu dorinţa de plăcere, ci nevoia trupului să fie măsura purtării noastre
cumpătate”.
Sursa: agoracrestina.ro
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu