Evanghelia care se
citeşte la Sfânta Liturghie în Duminica a VII-a după Rusalii înfăţişează două
vindecări miraculoase, săvârşite de Mântuitorul Iisus Hristos asupra a doi orbi
şi a unui mut. Cu toate că Sfântul Evanghelist Matei prezintă foarte succint
aceste minuni, pericopa evanghelică conţine multe şi profunde înţelesuri,
deosebit de folositoare vieţii noastre duhovniceşti.
În prim-plan este
prezentată vindecarea a doi orbi care, auzind de minunile săvârşite de
Mântuitorul, Îl urmăreau şi Îi cereau cu stăruinţă să-i vindece. Ca şi în alte
cazuri, Mântuitorul Iisus Hristos arată importanţa credinţei în primirea
vindecării. De aceea, El îi întreabă pe cei doi orbi: "Credeţi că pot să
fac Eu aceasta?" (Matei 9, 28). Iar ei au răspuns: "da,
Doamne!". Atunci Iisus a zis către ei: "După credinţa voastră, fie
vouă" (Matei 9, 29). Şi în clipa aceea "s-au deschis ochii lor"
(Matei 9, 30).
Când e necesară
mărturisirea credinţei?
După vindecarea celor
doi orbi din Capernaum, ne spune Evanghelia, îndată "au adus la El pe un
om mut, având diavol. Şi fiind scos afară diavolul, a grăit mutul" (Matei
9, 32-33).
Vedem că Mântuitorul
Iisus Hristos Se comportă diferit în cele două vindecări consecutive. El
aşteaptă mărturisirea credinţei, în cazul celor doi orbi, înainte de a-i
vindeca, dar nu şi de la mutul demonizat, care a fost tămăduit de îndată ce a
fost adus la Sine. Mântuitorul nu cere mutului demonizat să-şi exprime
credinţa, pentru că acesta nu mai era în toate facultăţile lui sufleteşti, nu
mai gândea şi nu mai era responsabil el însuşi de ceea ce făcea, ci era condus
de duhul cel rău care pusese stăpânire pe el. Ca şi în alte situaţii similare
relatate de Sfintele Evanghelii (cf. Matei 8, 28-34), vedem drama omului
stăpânit de diavolul, căruia i-au fost confiscate gândirea, vocea, voinţa,
fiind stăpânit în mod tiranic de demon. Din acest motiv, Mântuitorul Iisus
Hristos n-a mai aşteptat mărturisirea credinţei de la mutul demonizat, ci, din
iubire milostivă pentru oameni, i-a redat sănătatea trupească şi sufletească.
În acest caz, au fost suficiente credinţa şi dragostea de aproapele ale celor
care l-au adus pe mutul demonizat la Iisus şi care au crezut că numai El îl
poate vindeca.
Orbii vindecaţi devin
propovăduitori ai luminii harului lui Hristos
După vindecarea celor
doi orbi, Mântuitorul Iisus Hristos "le-a poruncit cu asprime, zicând:
Vedeţi, nimeni să nu ştie. Iar ei, ieşind, L-au vestit în tot ţinutul
acela" (Matei 9, 31-32). Vedem, aşadar, cum, mai întâi, Mântuitorul cere
credinţă celor doi orbi, iar apoi, după ce i-a vindecat, le porunceşte să nu
spună nimănui că El i-a vindecat, adică să nu se laude cu vindecarea primită,
nici să-L laude pe El, vindecătorul lor.
De ce a făcut aceasta?
Ca să ne dea nouă pildă de smerenie, ca, după ce am săvârşit binele, să nu ne
lăudăm, nici să aşteptăm laude de la oameni pentru binele pe care l-am făcut
altora. Când Mântuitorul Iisus Hristos le cere celor doi orbi să nu spună
nimănui nimic despre vindecarea lor, El arată, de fapt, smerenia Sa. (Despre
smerenie, Sfântul Isaac Sirul spune că este "haina lui Dumnezeu. Căci,
Cuvântul Întrupându-Se, pe ea a îmbrăcat-o şi prin ea ne-a vorbit nouă, în
trupul nostru".)
Însă, cei doi orbi
vindecaţi nu au împlinit porunca primită, ci, plini de bucurie şi de
recunoştinţă, au vestit în toate părţile Capernaumului cât bine le-a făcut lor
Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Care S-a făcut Om pentru mântuirea oamenilor.
În doar câteva versete,
pericopa evanghelică a acestei duminici ne prezintă, deodată, smerenia
Mântuitorului şi recunoştinţa celor doi orbi vindecaţi. După ce aceşti doi
oameni suferinzi au cunoscut ani în şir întunericul orbirii, acum, vindecaţi
fiind, au binevestit cu bucurie şi recunoştinţă numele lui Iisus, Vindecătorul
lor. Astfel ei i-au luminat duhovniceşte atât pe contemporanii lor, cât şi
zecile de generaţii care au citit sau ascultat această Sfântă Evanghelie.
În primul rând, din
atitudinea Mântuitorului Iisus Hristos vedem că El ascultă rugăciunea celor
infirmi sau bolnavi
În al doilea rând,
Mântuitorul, voind să înveţe pe toţi oamenii cât de necesară este credinţa
pentru a primi ajutorul lui Dumnezeu, îi întreabă pe cei doi orbi dacă au
credinţă. Desigur că ei aveau credinţă, din moment ce stăruiau atât de mult ca
să fie vindecaţi. Hristos Domnul cunoştea credinţa lor că numai El îi poate
vindeca pe ei, dar pentru ca să arate tuturor că este necesară credinţă
puternică în Dumnezeu când se cere să se împlinească ceva bun în viaţa omului,
i-a întrebat pe aceşti orbi dacă au credinţă.
Învăţăm de la aceşti
doi orbi să ne rugăm cu stăruinţă, pentru a dobândi ceea ce ne lipseşte.
Lipsurile şi infirmităţile ne îndeamnă să vedem sensul existenţei noastre şi să
înţelegem că totul este dar de la Dumnezeu, că nu noi ne-am dat vederea, că nu
noi ne-am dat viaţa, nu noi ne-am dat nouă înşine existenţa, ci pe toate
acestea le-am primit. Noi nu ştim cât de mare este valoarea darului vieţii şi
al sănătăţii decât atunci când ele ne lipsesc. Aceşti doi orbi devin pentru noi
dascăli ai rugăciunii, ai credinţei şi ai recunoştinţei. După ce au fost
vindecaţi, cei doi orbi au devenit misionari ai credinţei, vestitori ai
milostivirii dumnezeieşti. Învăţăm şi noi, aşadar, de la aceştia să avem
credinţă tare când trecem prin încercări şi să cerem cu stăruinţă lui Dumnezeu
ajutorul Său, să ne vindece de orice boală şi de orice neputinţă. Însă, după ce
am primit binefacerea sau vindecarea dorită, trebuie să-I mulţumim lui
Dumnezeu, să arătăm recunoştinţă, să-L mărturisim pe El ca fiind Binefăcătorul,
Doctorul şi Mântuitorul sufletelor şi al trupurilor noastre.
Poporul se minuna şi se
bucura de lucrarea vindecătoare a lui Iisus, iar fariseii invidiau pe Iisus
şi-L defăimau
Aflăm tot din
Evanghelia acestei Duminici a VII-a după Rusalii că poporul se minuna şi se
bucura, deoarece niciodată nu mai văzuse o putere vindecătoare ca aceea a
Mântuitorului Iisus Hristos. Pe de altă parte, fariseii, care-L invidiau pe
Mântuitorul Iisus Hristos, pentru că avea mai multă popularitate decât ei,
ziceau că Iisus scoate demonii cu domnul demonilor. Aşadar, în timp ce poporul
se bucura că Hristos vindecă pe cei suferinzi, fariseii se întristau. Din cauza
răutăţii din inimile lor, ei nu se puteau bucura de iubirea milostivă pe care o
arată Iisus Hristos oamenilor. Deci, din invidie şi răutate, fariseii Îl
denigrau pe Iisus, Îl calomniau şi răstălmăceau lucrarea Lui, dându-i un sens
negativ şi spunând că El alungă pe demoni cu putere demonică. Vedem că boala
invidiei fariseilor fiind una ascunsă în suflet era mai grea decât orbirea
trupească a celor doi orbi din Capernaum şi decât muţenia omului chinuit de
diavol. Vindecarea acestora de orbire şi muţenie a sporit boala invidiei fariseilor
care-L vorbeau de rău pe Iisus. Referindu-se la patima invidiei, Sfântul Ioan
Gură de Aur zice:
"Nu este păcat mai
rău decât invidia. Desfrânatul, chiar dacă simte oarecare plăcere, săvârşeşte
păcatul în scurtă vreme; invidiosul însă se chinuie şi se pedepseşte pe sine
însuşi înaintea celui invidiat, iar păcatul lui nu încetează niciodată, ci lucrează
necontenit.
După cum porcul se
bucură de mocirlă, iar diavolul de vătămarea noastră, tot aşa şi invidiosul se
bucură de răul semenului său. Atunci se linişteşte şi răsuflă uşurat, când
peste semenul său a venit un necaz sau o ruşine; socoteşte nenorocirile altora
propriile sale bucurii, iar fericirea şi bunăstarea altora, propria sa
nenorocire. Nu urmăreşte să aibă el bucurie, ci semenul său să aibă necazuri şi
scârbe. Nu merită, oare, să loveşti cu pietre şi să stâlceşti în bătăi pe
aceşti oameni ca pe câinii turbaţi, ca pe diavolii afurisiţi şi ca pe iele?
După cum unii gândaci se hrănesc cu murdărie omenească, tot aşa şi invidioşii
se hrănesc cu nenorocirile altora: sunt duşmanii şi vrăjmaşii oamenilor.
Celorlalţi oameni le e milă când se junghie un animal; dar tu, invidiosule,
devii fiară, tremuri, te îngălbeneşti la faţă când vezi că unui om îi merge
bine". (Omilii la Matei, omilia XL).
Iar în altă parte,
acelaşi Sfânt Părinte zice:
"După cum viermele
născut de lemn mănâncă mai întâi lemnul care l-a născut, tot aşa şi invidia
strică mai întâi sufletul celui care a născut-o şi aduce peste cel invidiat cu
totul altceva decât doreşte. Nu mi te uita, iubite, ce se întâmplă celor
invidiaţi la început, ci priveşte sfârşitul. Gândeşte-te că răutatea celor ce
invidiază aduce mai mare strălucire celor invidiaţi. Cei invidiaţi atrag pe
Dumnezeu în ajutor şi se bucură de harul Cel de sus, iar invidiosul, lipsit de
acest har, cade uşor în mâna tuturora şi, înainte de a fi biruit de duşmani, e
biruit de propria lui patimă, pentru că, mâncat ca de nişte fălci nevăzute,
ajunge, ca să spun aşa, de se îneacă. Cunoscând, dar, acestea, să fugim, vă
rog, de vătămarea acestei patimi, să o izgonim cu toată puterea din sufletul
nostru. Este mai pierzătoare decât toate patimile; ne vatămă însăşi mântuirea
noastră. Diavolul este izvoditorul ei". (Omilii la Facere, omilia XLVI).
În concluzie, Sfântul
Ioan Gură de Aur constată:
"Chiar de ar face
cineva minuni, chiar de ar trăi în feciorie, chiar de ar posti, chiar de s-ar
culca jos pe pământ, şi prin aceste virtuţi ar ajunge la înălţimea îngerilor,
totuşi pentru o asemenea faptă (a invidiei) va fi mai pângărit decât curvarii
şi preacurvarii, şi mai nelegiuit decât tâlharii şi profanatorii de
morminte." (Omilii la Epistola către Romani a Sfântului Apostol Pavel,
omilia VII)
Hristos vine în
întâmpinarea celor suferinzi
Evanghelia se încheie
cu următoarele cuvinte: "Iisus străbătea prin toate oraşele şi satele,
învăţând în sinagogile lor, propovăduind Evanghelia împărăţiei şi vindecând
orice fel de boală şi orice fel de neputinţă în popor" (Matei 9, 35).
Observăm din Sfintele Evanghelii că puterea vindecătoare a Mântuitorului
însoţeşte întreaga Sa misiune. De asemenea, vedem că El cutreieră cetăţi şi
sate, merge în întâmpinarea poporului, nu aşteaptă ca poporul să vină la El, în
Capernaum.
Mântuitorul Hristos
mergea prin sate şi oraşe, vindeca "orice fel de boală şi orice fel de
neputinţă în popor" şi învăţa în sinagogi cuvântul lui Dumnezeu. Tot aşa
îi va îndemna să facă şi pe apostolii Săi, a căror chemare o prezintă capitolul
următor (al X-lea) din Evanghelia după Matei.
Mântuitorul Iisus
Hristos binevesteşte mai întâi El Însuşi Evanghelia împărăţiei şi apoi trimite
şi pe ucenicii Săi, arătându-le cum trebuie să binevestească Evanghelia. Atât
în cazul Mântuitorului, cât şi în cazul ucenicilor Săi, binevestirea
Evangheliei a fost însoţită de vindecări miraculoase şi de eliberarea oamenilor
posedaţi de diavoli. Prin aceasta noi învăţăm astăzi că Biserica lui Hristos,
deodată cu predicarea cuvântului Evangheliei, trebuie să săvârşească şi faptele
credinţei evanghelice, să aline suferinţa, să-i ajute pe oameni să se elibereze
din situaţii grele, din durere, din necazuri, din tot felul de ispite, de
legături care îngreuiază şi întristează viaţa lor.
Evanghelia acestei
duminici ne îndeamnă şi pe noi să-i ajutăm pe cei întristaţi, pe cei suferinzi,
pe cei bolnavi. Astfel, suntem îndemnaţi să devenim mai mult Trupul Său tainic,
adică Biserică, să punem la dispoziţia Lui mâinile noastre, voinţa noastră,
dărnicia noastră, pentru a aduce mângâiere celor bolnavi, celor flămânzi, celor
săraci şi tuturor care cer ajutorul lui Dumnezeu. Iar Dumnezeu dăruieşte
ajutorul Său celor în nevoi folosind mâinile milostive ale celor care ascultă
Evanghelia şi împlinesc poruncile iubirii Mântuitorului în relaţiile cu semenii
lor.
Sursa: http://ziarullumina.ro/
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu