Cărțile de folos pentru bolnav

Sfântul Efrem Sirul (îti) scria: "Frate, când va năvali asupra ta vreun gând viclean, să-ți scoți sabia ta, adicaă să-ți aduci aminte de Dumnezeu, și vei tăia toata puterea vrăjmașului.

Iar în loc de trâmbițe să ai dumnezeieștile Scripturi, că precum trâmbița cheamă pe ostaș, așa și Sfintele Scripturi, strigându-ne pe noi, ne adună gândurile la frica lui Dumnezeu.

Si iarasi, precum trâmbita ce suna în vreme de razboi scoala si îndeamna pe ostas ca sa se lupte cu potrivnicul, asa si dumnezeiestile carti ne îndeamna sa avem silinta spre bunatatile duhovnicesti si ne întaresc împotriva patimilor. Drept aceea, frate al meu, sa te silesti ca adeseori sa le citesti pe ele, ca sa-ti adune gândurile pe care le risipeste vrajmasul cu mestesugul sau cel rau. Trezeste-te, iubitule, trezeste-te cu staruinta, sârguieste-te ca de-a pururea sa te silesti la citire, ca sa te învete cum sa scapi de cursele vrajmasului si sa gusti din vesnica viata. Ca citirea dumnezeiestilor carti ridica si întelepteste mintea cea înselata si-i daruieste ei întelegere dumnezeiasca" [3; 762-763].

Îti voi scrie câteva rânduri despre modul în care Sfânta Scriptura si cartile duhovnicesti pot schimba viata oricarui bolnav. (Nu cred ca doar bolnavii trebuie sa îsi schimbe viata în bine: la aceasta schimbare este chemat fiecare crestin. Deci, chiar daca ma adresez bolnavilor, cred ca de cele scrise se vor putea folosi si cei care îi îngrijesc pe bolnavi...) Ma voi referi în mod special la Sfânta Scriptura, dar voi scrie si despre celelalte carti de folos mai ales pentru faptul ca acelasi Duh Sfânt care i-a luminat pe Sfintii Evanghelisti i-a luminat - chiar daca într-o masura mai mica - si pe fiecare dintre autorii scrierilor duhovnicesti, si i-a luminat si îi lumineaza pe toti cei care vor sa citeasca aceste carti pentru a lua putere în lupta pentru mântuire.

Voi începe prin a reproduce relatarea unei minuni, si apoi îti voi prezenta pe scurt învatatura despre ceea ce eu numesc taina Sfintei Scripturi, taina care se descopera sufletelor credincioase si care nu poate fi deslusita în nici un chip de catre cei cu inimile împietrite si pline de patimi…

"O tânara asistenta medicala (Gali Vasilev), care locuia în San Francisco si lucra într-unul din spitalele municipale, n-a mai vazut brusc cu un ochi. Ea a observat aceasta pe când era la lucru, pe neasteptate, când a trebuit sa-i dea o reteta unui pacient - s-a uitat la eticheta si nu a vazut nimic! A fost cuprinsa de groaza! Doctorii i-au spus ca din cauza unei inflamari a nervului optic îsi pierduse total unul dintre ochi, care, fiind mort, trebuia îndepartat, pentru a-l salva pe celalalt. Bineînteles ca astfel cariera ei medicala avea sa se încheie.

Ea îl cunoscuse pe Arhiepiscopul Ioan [Maximovici] înca de când era copila, în Extremul Orient, îl întâlnise si pe undeva, prin Europa, si stia de minunile savârsite de el de la parintii ei, care îl cinsteau foarte mult. Însa el murise demult. Deznadajduita, a alergat la racla lui, ca la ultima speranta, si s-a rugat acolo multa vreme, cu lacrimi. A început sa vina foarte des la catedrala, rugându-se în fata sfintelor icoane, apoi cobora în Cripta si se ruga la racla sa mult timp, astfel încât ceilalti oameni începusera sa o cunoasca. Între timp, la munca încerca sa-si ascunda nenorocirea, nestiind ce altceva sa faca. Astfel au trecut câteva zile.

Apoi, într-o noapte, a fost cuprinsa de cea mai adânca deznadejde si s-a daruit rugaciunii arzatoare, dupa care a deschis Sfânta Evanghelie la întâmplare si a citit urmatoarele: Si trecând Iisus, a vazut un om orb de la nastere. Si ucenicii Lui l-au întrebat, zicând: Învatatorule, cine a pacatuit; acesta sau parintii lui, de s-a nascut orb? Iisus a raspuns: Nici el n-a pacatuit, nici parintii lui, ci ca sa se arate în el lucrarile lui Dumnezeu. (...) Acestea zicând, a scuipat jos si a facut tina din scuipat, si a uns cu tina ochii orbului. Si i-a zis: Mergi de te spala la scaldatoarea Siloamului (care se tâlcuieste: trimis). Deci s-a dus si s-a spalat si a venit vazând. (Ioan 9, 1-7)

- O, Doamne! a strigat ea, citind pâna la sfârsit acest fragment care îi aparuse în fata din întâmplare, daca as putea sa ajung în Tara Sfânta si sa-mi spal ochii la scaldatoarea Siloamului sau daca as avea macar o picatura din apa aceasta - as vedea din nou!

Dimineata devreme s-a dus din nou în Cripta Fericitului Ioan si iarasi s-a rugat fierbinte acolo. Atunci o batrâna micuta, firava, pe care nu o cunostea, s-a apropiat de ea si i-a spus ca a vizitat de curând Tara Sfânta si a adus niste apa sfintita de la scaldatoarea Siloamului si ca a doua zi o sa aduca o sticluta cu apa caci Sfânta Liturghie avea sa fie savârsita în Cripta si avea sa slujeasca chiar mitropolitul! Fata bolnava a fost uimita de aceste cuvinte ale bunicii Elizabeth, care, bineînteles, nu stia nimic de rugaciunea ei din noaptea trecuta, si a doua zi a venit în Cripta devreme, înainte de ivirea zorilor. La Liturghie s-a împartasit si îngenunchind, plecându-se peste racla [cu moastele] Fericitului Ioan, si-a pus apa sfintita pe ochi. Dintr-o data s-a simtit mai bine. A doua zi putea deja sa vada cu ochiul considerat mort" [17; 155-157].

Citind aceasta minune, multi bolnavi suspina în sufletul lor: "Doamne, ai mila de mine! Tamaduieste-ma si pe mine, asa cum ai tamaduit-o pe aceasta femeie…".

Cuvintele Sfintei Scripturi despre orbul care la porunca Mântuitorului s-a spalat în scaldatoarea Siloamului si s-a tamaduit de neputinta sa au fost citite sau auzite de multi bolnavi (doar pericopa evanghelica respectiva este citita la Sfânta Liturghie în fiecare an). Dar numai putini dintre acestia s-au vindecat în chip minunat de bolile lor.

"Oare Sfânta Scriptura nu este aceeasi pentru toti? De ce numai asupra unora s-a aratat mila lui Dumnezeu?"

Sfânta Scriptura este aceeasi, dar credinta oamenilor care asculta sau citesc cuvântul dumnezeiesc nu este aceeasi. De altfel, cu citirea Sfintei Scripturi se întâmpla ceva similar cu rugaciunea: multi se roaga sa fie vindecati, dar numai putini primesc în chip minunat vindecarea trupeasca. Mai multi însa sunt cei care, desi nu sunt vindecati de neputintele trupesti, sunt vindecati de neputintele sufletesti.

Cum trebuie ca bolnavul să citească Sfânta Scriptura astfel încât sa dobândeasca tămăduire? 

Bolnavii care s-au vindecat nu s-au vindecat numai prin citirea sau auzirea cuvântului dumnezeiesc. Ci s-au vindecat abia dupa ce s-au rugat pentru aceasta, sau dupa ce au marturisit în inima lor cu putere: "Doamne, cred ca asa cum i-ai tamaduit pe aceia, asa ma poti tamadui si pe mine…" Cuvintele Sfintei Scripturi le-au umplut inimile de putere si de credinta…

De ce totusi un numar foarte mare de bolnavi nu afla mângâiere atunci când citesc Sfânta Scriptura? De ce un numar foarte mare de oameni necajiti nu afla alinare citind sau auzind cuvintele dumnezeiesti? 

Parintele Staniloae raspunde clar la aceasta întrebare:

"Cei plini de patimi, asa cum ramân lipiti de suprafata vazuta a lucrurilor, tot asa ramân lipiti de litera Scripturii si de istoria ei, atât natura cât si litera Scripturii fiindu-le zidul ce le închide drumul spre Dumnezeu, în loc de a le fi transparente sau calauze spre El. Deci Scriptura, ca si natura, trebuie socotita ca simbol…, ca mediu prin care se stravad adâncimile infinite ale sensurilor duhovnicesti comunicate de Dumnezeu ca persoana. Cine nu se scufunda în ele, cine nu are aceasta capacitate, ci se limiteaza de litera de la suprafata, acela taie legaturile Scripturii cu adâncurile lui Dumnezeu" [19; 184].

Iata ca cei patimasi (si cine oare se poate considera nepatimas?) nu sunt în masura sa patrunda în adâncimea învataturilor evanghelice.

"Dar oare, Evanghelia este scrisă numai pentru cei nepătimași? Hristos a venit în lume pentru cei drepți, nu pentru cei păcătoși?"

Evanghelia este scrisa pentru ca fiii Bisericii sa sporeasca în credinta lor, iar necredinciosii sa vina la lumina adevarului. Oamenii patimasi citesc Evanghelia ca pe o simpla relatare istorica, o citesc ca pe un roman despre viata Mântuitorului.

Cei credinciosi au însa o cu totul alta întelegere a Sfintei Scripturi, carte despre care tot parintele Staniloae spunea ca: "daca ea cuprinde cugetarile si intentiile divine adresate noua si daca aceste cugetari si intentii sunt etern valabile, Scriptura trebuie sa aiba o adâncime nesfârsita si o valabilitate permanenta, potrivindu-se oricarui timp si oricarei persoane. A întelege Scriptura astfel înseamna a iesi din marginea literei si a momentului temporal în care s-a rostit prima data un cuvânt dumnezeiesc si a o întelege ca referindu-se la mine însumi, la generatia mea, la timpul meu, la viitorul nostru, înseamna ca citind litera aud pe Dumnezeu Însusi graind catre mine si catre noi, azi, sau despre mine si despre noi si despre datoriile noastre. A întelege Scriptura în duh înseamna a vedea raportul de totdeauna între Dumnezeu si noi si a trai acest raport în ce ma priveste pe mine, în clipa actuala, întrucât eu traiesc în clipa actuala" [19; 184].

Scriptura trebuie sa aiba o adâncime nesfârsita si o valabilitate permanenta, potrivindu-se oricarui timp si oricarei persoane…Dar unul o citeste ca pe un roman, ]n timp ce altul ca pe un îndrumar duhovnicesc. Diferenta dintre cele doua moduri de întelegere a Sfintei Scripturi poate fi comparata cu diferenta dintre modurile în care doi comandanti de osti se pricep sa adapteze o anumita tactica folosita de cine stie ce mare înaintas al lor: primul, citind relatarea bataliei din trecut, se va limita sa se mire de curajul si de iscusinta înaintasului sau. Pe când celalalt comandant îsi va da seama ca tactica folosita de înaintasul sau este cea pe care o poate folosi si el, adaptând-o putin la situatia în care se afla. Doi comandanti, aceeasi situatie, aceeasi posibilitate de a se folosi de o tactica care si-a dovedit eficienta. Unul însa doar o apreciaza, celalalt o si foloseste.

Aceasta perspectiva, de a se folosi de cele citite în Sfânta Scriptura, le scapa celor care citesc cuvântul dumnezeiesc fara a se gândi sa îsi îndrepte vietile, sau celor care îl citesc numai din curiozitate sau din snobism.

Parintele Staniloae nu se limiteaza la enuntarea unor principii teoretice. El detaliaza modul în care crestinul trebuie sa ia aminte la cuvintele de Dumnezeu insuflate: "Daca întelegerea duhovniceasca a Scripturii înseamna si o referire a ei la viata mea proprie si a generatiei contemporane, atunci ea actualizeaza Scriptura, si fiecare personaj din ea devine un tip pentru sufletul propriu, si fiecare eveniment din ea, un eveniment real sau posibil al vietii sufletesti proprii. Toate sunt tipuri pentru ceea ce se petrece permanent cu oamenii; regele Iezechia, în diferitele lui faze de viata, e sufletul omenesc, deci si sufletul meu în diferite faze; David e mintea curatita de patimi, ce stapâneste peste sufletul pasnic ca peste un Ierusalim care e cetatea pacii; Saul e sufletul cu o întelegere trupeasca a legii; poarta de fier ce se deschide înaintea Apostolului Petru, ca sa poata iesi din închisoare, este inima învârtosata din orice timp, deci si a mea; Babilonul este sufletul prins în confuzia patimilor" [19; 186].

"Și oare numai de cazul regelui Iezechia, de cazul regelui David sau de cel al lui Saul se pot folosi credinciosii?"
 Nu, ci de fiecare persoana ale carei fapte sunt pomenite în Cartea Sfânta.

"Oare numai de relatarile vindecarilor minunate se pot folosi bolnavii?"
Nu. Sfânta Scriptura nu are doar rolul de a-i aduce la cunostinta bolnavului anumite minuni savârsite de Hristos sau de apostolii Sai, ci ea îi ajuta pe bolnavi sa sporeasca în credinta. Acest lucru îl vedem oglindit în întelepciunea cu care Biserica a rânduit care sa fie Evangheliile citite la slujba Sfântului Maslu. Între ele se afla si cea despre fecioarele întelepte si fecioarele fara minte, ca si cea despre pocainta lui Zaheu vamesul.

Să înțelegem, dar, că esențială nu este numai vindecarea trupească. Esentială este tămăduirea sufletului.

Oricum, bolnavul nu trebuie sa se limiteze la a citi numai despre tamaduirile minunate de care s-au învrednicit unii dintre cei care au avut aceeași boala cu el. Dacă ar fi așa, ar însemna ca celor bolnavi de S.I.D.A., de cine știe ce formă rară de cancer sau de alte boli care s-au răspândit mai ales în ultimul veac Sfânta Scripturaă nu are ce să le spună.

Tot parintele Staniloae ne atrage însa atenția asupra faptului că "Scriptura e veșnic aceeași, și totuși veșnic nouă, pentru fiecare moment al desfășurării creației. Problemele pe care ni le pune timpul nostru, preocupările pe care ni le impune el, temele pe care ni le scoate la iveala, încordarea sufletului meu în fata lor, sub apasarea lor, fara sa introduca în Scriptura sensuri care nu se afla în ea în sens obiectiv, scot la iveala în continuitate cu sensurile de pâna acum sensuri noi, formulate în concepte noi, solidare cu cele vechi. În aceasta se arata ca Duhul Sfânt nu evita timpul, ci îl strabate, îl transfigureaza. Continuturile spirituale ale noastre vor pastra vesnic ceva din culoarea timpului în care am trait" [19; 187-188].

Adică… suntem chemați să întelegem ca Sfânta Scriptura îi ofera credinciosului raspunsuri la întrebarile si framântarile pe care le are. Bolnavul, oricare ar fi boala de care sufera, poate gasi alinare în citirea cuvântului dumnezeiesc.

Este adevarat ca citirea Sfintei Scripturi trebuie facuta cu un anume efort, cu o anume nevointa a cugetului care trebuie sa asimileze si sa adapteze învatatura la propriul sau urcus duhovnicesc. Înainte de a se apuca sa citeasca, omul trebuie sa se roage ca Dumnezeu sa îi lumineze mintea. Luminat de Dumnezeu, bolnavul va întelege ca Sfânta Scriptura îi vorbeste direct, ca îl invita sa mearga pe calea mântuirii.

Crestinul care citeste Sfânta Scriptura sau cartile duhovnicesti gaseste în ele prilejuri pentru a-si îndrepta viata. Parintele Justin Popovici scria ca "în Vietile Sfintilor sunt foarte multe exemple minunate despre felul în care un tânar devine un tânar sfânt, o fecioara se sfinteste, un batrân sau o batrâna se sfintesc, un copil devine un copil sfânt, parintii devin sfinti, fiii si fiicele se sfintesc, o familie se sfinteste, o comunitate devine sfânta, un preot sau un episcop devin sfinti, un cioban devine sfânt, un taran devine sfânt, un împarat se sfinteste, un vacar devine sfânt, un muncitor sau un judecator, un profesor sau un educator, un soldat sau un ofiter, un conducator sau un scriitor, un negustor sau un monah, un arhitect sau un medic, un perceptor sau un elev, un mestesugar sau un filosof, un cercetator sau un om de stat, un ministru sau un om sarman, un bogatas sau un sclav, un mosier, un om de litere, un artist, doi oameni casatoriti, se sfintesc cu totii..." [14; 154]. Cel care citeste vietile lor pentru a-si îmbogati bagajul de cunostinte ramâne la suprafata lor. Pe când crestinul care citeste pentru a-si îndrepta viata aude cum cartile îi vorbesc: fie ca citeste despre un cioban sau despre un artist, despre un ofiter sau despre un medic, el aude cum cartea îl îndeamna sa mearga si el pe calea sfinteniei.

Acelasi lucru se întâmpla cu citirea Sfintei Scripturi sau a oricarei alte carti duhovnicesti: crestinul va regasi în ea tocmai hrana de care are nevoie.

Bolnavul care citeste Sfânta Scriptura cu evlavie îsi schimba modul de perceptie a vietii. Cuvântul dumnezeiesc îl poate ajuta sa nu mai împarta lumea în oameni bolnavi si în oameni sanatosi, ci în oameni care merg pe calea mântuirii si oameni care traiesc în patimile si poftele lor.

Citind Sfânta Scriptura (sau o alta carte duhovniceasca), bolnavul îsi da seama cât de superficiale sunt criteriile dupa care necredinciosii îsi modeleaza viata.

"Ce poate face bolnavul, decât sa se consoleze, decât sa se amageasca singur ca este avantajat fata de cei care, desi nu cred în Dumnezeu, au o sanatate de fier?"

O asemenea întrebare si-o pun de obicei oamenii fara credinta, care nu pot întelege ca de fapt bolnavul credincios nu cauta sa se minta singur, sa se amageasca pentru a-si face viata mai placuta, ci pur si simplu ajunge la un adevar pe care ei însisi nu l-au aflat.

Cartile duhovnicesti (si Sfânta Scriptura mai mult decât oricare alta carte) îl ajuta pe om sa îsi deschida ochii spre o alta lume. Viata de zi cu zi ne tine o predica despre avantajele iubirii de sine, despre avantajele celor care traiesc dupa propriile pofte. Cartile duhovnicesti rastoarna însa idolii pe care viata cotidiana ne îmbie sa îi cinstim.

Lumea îi spune bolnavului ca pentru a ajunge la împlinire trebuie sa îsi recapete sanatatea. Prin intermediul cartilor duhovnicesti, Dumnezeu îi spune bolnavului ca scopul vietii este mântuirea, si ca mai presus de sanatatea trupului este sanatatea sufletului, si ca boala îi poate fi de folos.

Am început aceasta scrisoare cu relatarea vindecarii unei femei care avea un ochi bolnav. Bolnavii citesc în Sfânta Scriptura si în Vietile Sfintilor si ale cuviosilor din vremurile noastre tot felul de descrieri ale unor tamaduiri minunate.

Citind despre asemenea minuni, bolnavii care au credinta putina se vor ruga lui Dumnezeu sa fie vindecati. Vazând ca minunea nu vine la comanda, ar putea cadea în deznadejde. Ba uneori ar putea ajunge sa se îndoiasca de minunile citite, ajungând la concluzia ca sunt povesti cu ajutorul carora Biserica ademeneste potentialii clienti.

Citind despre aceleasi minuni, bolnavii întariti în credinta se vor ruga lui Dumnezeu sa primeasca tamaduire sufleteasca si trupeasca. Ei stiu ca la Dumnezeu nimic nu este cu neputinta, ei stiu ca pot fi vindecati asa cum au fost vindecati de-a lungul timpului multi bolnavi. Dar ei mai stiu ca le poate fi mai de folos sa duca mai departe crucea bolii. Daca în urma rugaciunii nu primesc vindecare trupeasca, ei primesc vindecare sufleteasca. Ei nu cad în deznadejde ca ceilalti, ci stiu ca vietile lor sunt în mâinile lui Dumnezeu care le rânduieste mântuirea. Ei nu se îndoiesc de minunile citite, ci stiu ca Dumnezeu a lucrat aceste minuni si ca va mai lucra si altele spre întarirea credinciosilor. Pâna la sfârsitul lumii.

Bolnavii întariti în credinta citesc cuvintele Mântuitorului catre bolnavi ca si cum le-ar fi fost adresate lor. Ei citesc cuvintele sfintilor care în timpul vietii au fost doctori fara de arginti ca si cum le-ar fi fost adresate lor. Si tot asa citesc si cuvintele spuse de sfintii care dupa trecerea lor la Domnul s-au aratat bolnavilor în vise sau în vedenii. (Sper sa nu fiu plictisitor daca repet una dintre ideile principale din aceasta scrisoare: cuvintele parintelui Staniloae - "a întelege Scriptura înseamna a iesi din marginea literei si a momentului temporal în care s-a rostit prima data un cuvânt dumnezeiesc si a o întelege ca referindu-se la mine însumi, la generatia mea, la timpul meu, la viitorul nostru, înseamna ca citind litera aud pe Dumnezeu Însusi graind catre mine si catre noi, azi, sau despre mine si despre noi si despre datoriile noastre" - pot fi aplicate, prin extensie, tuturor cartilor duhovnicesti. Citind despre unele vindecari minunate, bolnavul devine martor tainic al lor.)

Citind despre vindecarile care au loc la moastele unui sfânt, bolnavii întariti în credinta se roaga sfântului ca si cum s-ar afla înaintea sfintelor moaste (si daca pot ajunge sa se închine chiar la moaste, merg în pelerinaj). Când citesc despre o minune care a avut loc la Izvorul tamaduirii, se roaga Domnului ca prin agheasma pe care au luat-o de la biserica sa primeasca aceeasi binecuvântare.

Dumnezeu nu limiteaza vindecarile la un anumit loc sau la o anumita perioada. Dumnezeu este Acelasi, sfintii sunt aceiasi. Daca oamenii se întaresc în credinta, simt ca pot fi partasi vindecarii minunate de care s-au învrednicit atâtia crestini de-a lungul veacurilor.

Cuvintele pe care le scriu nu sunt vorbe goale. Nu sunt teorii fara acoperire. Nu sunt pacaleli. Asa a citit tânara Gali Vasilev minunea vindecarii orbului si s-a vindecat. Asa au citit multi bolnavi cuvintele Sfintei Scripturi sau vietile atâtor Sfinti doctori fara de arginti si rugându-se cu credinta au primit tamaduire trupeasca si sufleteasca. Asa au citit cuvintele lor duhovnicesti multime de bolnavi care, desi nu au primit tamaduirea trupeasca, au primit tamaduirea sufleteasca si, primind puterea de a înfrunta boala, I-au multumit Domnului ca le-a trimis o asemenea cruce.

Laudând credinta unora ca acestia, nu trebuie însa sa îi dispretuim sau sa îi judecam pe bolnavii sau pe oamenii sanatosi care au putina credinta. Cine îsi judeca aproapele va cadea în aceleasi pacate. Și cine poate spune că este tare în credință?

Bolnavii care simt ca nu se pot apropia de Sfânta Scriptura, care simt ca litera Scripturii le închide drumul catre Dumnezeu, fiindu-le un zid de piatra, nu trebuie sa deznadajduiasca. Bolnavii care nu simt mângâiere citind Sfânta Scriptura sau cartile duhovnicesti nu trebuie sa deznadajduiasca. Trebuie sa aiba puterea de a-si constientiza neputinta si sa Îi ceara lui Dumnezeu sa le dea credinta. Încetul cu încetul, primind povetele parintilor duhovnici sau citind carti de folos, vor simti cum credinta lor va spori, va creste asemenea unei flori udata de Duhul Sfânt. 

Cum spunea un parinte duhovnic: "Dumnezeu nu are pe nimeni de pierdut"…

Iar, "Dacă te molipsești de vreo boală, nu te deznădăjdui și nu te împuțina cu duhul; ci multumește-I lui Dumnezeu, că El Se îngrijește ca prin această boală să-ți facă un bine."

Avva Isaia Pustnicul

Despre înfruntarea bolii, Scrisoare către omul bolnav, de Danion Vasile