Doctorul este mâna providenţei

~ Majoritatea sfaturilor medicale reflectă conştiinţa Bisericii ~Fiind trupul vizibil al lui Hristos pe pământ, Biserica poate şi trebuie să răspundă necesităţilor spirituale, dar şi trupeşti ale omului. Deşi dispune de rugăciuni şi instrumente speciale pentru ajutorarea celor bolnavi şi în suferinţă, Biserica recomandă şi binecuvântează activitatea medicală, ca instrumente adecvate în promovarea şi susţinerea vieţii.

Medicul este un om care-l ajută pe celălalt. El nu este neapărat un om de ştiinţă, dar îşi însuşeşte lecţii de ştiinţă din domenii variate ce alternează de la matematică, mecanică, fizică cuantică la psihologie şi sociologie.

Cu un bagaj de cunoştinţe diverse, medicul porneşte în lupta cu boli incomplet elucidate ce afectează un organism psihosomatic, un microcosmos de elemente şi fenomene ce continuă să uimească şi cele mai luminate minţi.

Dumnezeu nu vrea suferinţa omului, dar păcatul, prin caracterul lui nenatural, de opunere faţă de logica creaţiei, strică şi alterează natura, îmbolnăvindu-o. Astfel, lucruri şi fenomene naturale sunt alterate de alte lucruri sau fenomene naturale prin contactul lor pervertit.

Boala este rezultatul naturii păcătoase şi nu în mod necesar al unui păcat în sine. Deşi uneori există o legătură evidentă între un păcat, ca de exemplu fumatul şi o anumită boală, de exemplu cancerul, uneori această legătură este mult mai subtilă, neputând fi obiectivată prin mijloacele ştiinţifice actuale.

“Roagă-te Domnului… apoi fă-i loc doctorului”

Rezumând atitudinea pe care trebuie să o aibă omul în faţa bolii, Eclesiasticul recomandă: “Fiule, dacă eşti bolnav, n-o lua în uşor, ci roagă-te Domnului, iar Domnul te va vindeca. Îndepărtează greşeala… apoi fă-i loc doctorului, căci Domnul l-a făcut şi nu-l îndepărta, pentru că ai nevoie de el” (Sir. 38, 9,12). De aceea, creştinul nu este ostil faţă de cel pe care Dumnezeu l-a pus să vindece, ci, dimpotrivă, “îi dă cinstirea ce i se cuvine” (Sir. 38, 1). Pentru unii oameni, boala este o frustrare, o îngrădire a libertăţii sau a comodităţii obişnuite. Bolnavul simte că trupul lui, propria persoană i se împotriveşte, se rupe.

Căutând scăparea la doctor, bolnavul se raportează la el ca la o persoană de care depinde, care ştie totul şi de care trebuie să asculte. De aceea, se vorbeşte de un anumit transfer asupra lui a unor atitudini emoţionale inconştiente, dezvoltate în perioada copilăriei faţă de părinţi sau alte persoane importante din viaţa pacientului. Astfel, atitudinea de încredere sau suspiciune, de ascultare sau ostilitate, de afecţiune sau ingratitudine pe care o persoană o ia în raport cu doctorul reflectă mai degrabă legătura şi relaţia pe care o are cu propriii părinţi. Bolnavul se comportă faţă de medic ca şi cum s-ar afla în faţa propriilor părinţi.

Constrâns să ceară ajutor, bolnavul îşi iese din sine şi îşi descoperă neputinţa altuia, pentru ca acesta, pe baza investigaţiilor şi cunoştinţelor acumulate, să dea o rezolvare, să-i refacă integritatea. Pacientul, deja suferind, păşeşte pe un teritoriu necunoscut, ştiind că va fi supus cercetării iscoditoare a unei alte persoane, cu teama că va trebui să descopere ceva ascuns, ceva reprobabil, pentru care ar fi judecat. Aceasta se referă atât la părţi ale corpului care în general sunt protejate şi ascunse privirii, dar şi la anumite informaţii care trebuie împărtăşite, fapte din trecut ce pot fi încărcate de un sentiment de culpabilitate sau ruşine. Prin actul medical, doctorul depăşeşte o anumită distanţă fizică şi morală care există în mod normal între oameni, interacţionând fizic şi psihic cu el. De aceea, fiecare bolnav trăieşte mai mult sau mai puţin un sentiment de anxietate şi insecuritate.

În interacţiunea cu doctorul, pacientul devine subiect de studiu. Deşi el vine cu o anumită problemă, doctorul îşi începe examinarea de la primul contact, el fiind receptiv la orice indiciu somatic sau spiritual care i-ar indica un posibil diagnostic. Cu privire la investigaţiile la care este supus, apare o frică atât cu privire la natura lor, gradul posibil de durere provocat sau alte efecte negative pe care le-ar presupune, cât şi la posibilele informaţii pe care le-ar furniza. De aceea, stabilirea diagnosticului este uneori rodul unei perioade lungi şi dureroase pentru bolnav, mai ales că, în unele cazuri, el poate va fi incomplet, temporar sau imposibil de stabilit.

Bolnavul este direct responsabil de propria vindecare

Eroarea de diagnostic poate fi dată atât de medic, dar şi de către bolnav sau boală. Aceasta din urmă poate îmbrăca o formă atipică, mai ales în formele de debut, cu o simptomatologie neclară sau la limită cu alte afecţiuni. Dacă doctorul poate greşi prin ignoranţă, incompetenţă, vanitate sau lipsă de autoîncredere, un diagnostic greşit poate fi pus şi din cauza unui bolnav prea subiectiv, care ascunde intenţionat sau nu simptomele, care se supraanalizează, care spune simptome auzite sau presupuse, care creează panică sau dezinformare cu privire la anamneză istoricul bolii. Unii bolnavi sunt inhibaţi de doctori şi dau numai răspunsuri afirmative sau exacerbează simptomele pentru a se bucura de o anumită voluptate a catastrofei. Uneori, pacientul se leagă de posibilitatea unui diagnostic grav, încât nu renunţă la el nici în faţa celor mai convingătoare argumente.

Dacă în trecut bolnavii credeau în puterea terapeutică a doctorului, acum se tinde la a absolutiza medicaţia, la a găsi pastila magică. Trebuie precizat că, în majoritatea cazurilor, nu există o pastilă magică vindecătoare. De cele mai multe ori, mai ales în cazul bolilor cronice, se impune adoptarea unui nou stil de viaţă, mai sănătos. Poate cel mai bun exemplu este folosirea sării de bucătărie care, deşi este inutilă în condiţiile unei alimentaţii normale, totuşi se foloseşte peste măsură, uitându-se de efectele negative pe care le are, ea fiind factor de risc pentru diferite boli cardiovasculare sau cancere. Astfel, tratamentul antihipertensiv nu are nici un efect în condiţiile ingestii de sare.

Vindecarea bolnavului nu ţine numai de o metodă medicală, dar şi de psihicul şi dorinţa lui de viaţă. Nici un doctor nu poate reda dorinţa de viaţă, nu poate umple golul existenţial al omului. Acesta trebuie să-şi descopere sensul dincolo de boală şi moarte, trebuie să se cunoască şi să cunoască viaţa.

Creştinul în faţa doctorului

Sunt unii creştini care ignoră doctorii sau sfaturile lor sau aşteaptă să se facă o minune cu ei, să fie vindecaţi direct de vreun sfânt sau de Dumnezeu. Însă aceasta nu este învăţătura Bisericii care a creat primele spitale comunitare din lume. O încredere totală în puterea lui Dumnezeu nu respinge ajutorul primit prin doctor, care este chip al proniei divine. Aşa cum mântuirea se face prin comuniunea cu oamenii, aşa cum iertarea se dă prin preoţi cu păcate, Dumnezeu a rânduit ca doctorii, deşi fiecare cu problemele sale, să ajute la rezolvarea problemelor celorlalţi, în măsura cunoştinţelor şi posibilităţilor meseriei lor.

De obicei, sfaturile doctorilor sunt menite pentru stimularea sănătăţii, un stil de viaţă sănătos având efecte favorabile asupra întregii fiinţe umane, trup şi suflet. Aceasta mai ales pentru simplul motiv că majoritatea îndemnurilor medicale vin să întărească şi să îndreptăţească un stil de viaţă cumpătat, promovat de la început de Biserică. Dacă în mod normal ascultăm de cel mai mare, atunci când suntem bolnavi ascultăm de medic.

(Sursa: Ziarul Lumina)