~
Majoritatea sfaturilor medicale reflectă conştiinţa Bisericii ~Fiind trupul vizibil al lui
Hristos pe pământ, Biserica poate şi trebuie să răspundă necesităţilor
spirituale, dar şi trupeşti ale omului. Deşi dispune de rugăciuni şi
instrumente speciale pentru ajutorarea celor bolnavi şi în suferinţă, Biserica
recomandă şi binecuvântează activitatea medicală, ca instrumente adecvate în
promovarea şi susţinerea vieţii.
Medicul este un om care-l ajută pe
celălalt. El nu este neapărat un om de ştiinţă, dar îşi însuşeşte lecţii de
ştiinţă din domenii variate ce alternează de la matematică, mecanică, fizică
cuantică la psihologie şi sociologie.
Cu un bagaj de cunoştinţe diverse,
medicul porneşte în lupta cu boli incomplet elucidate ce afectează un organism
psihosomatic, un microcosmos de elemente şi fenomene ce continuă să uimească şi
cele mai luminate minţi.
Dumnezeu nu vrea suferinţa omului,
dar păcatul, prin caracterul lui nenatural, de opunere faţă de logica creaţiei,
strică şi alterează natura, îmbolnăvindu-o. Astfel, lucruri şi fenomene
naturale sunt alterate de alte lucruri sau fenomene naturale prin contactul lor
pervertit.
Boala este rezultatul naturii
păcătoase şi nu în mod necesar al unui păcat în sine. Deşi uneori există o
legătură evidentă între un păcat, ca de exemplu fumatul şi o anumită boală, de
exemplu cancerul, uneori această legătură este mult mai subtilă, neputând fi
obiectivată prin mijloacele ştiinţifice actuale.
“Roagă-te Domnului… apoi fă-i loc doctorului”
Rezumând
atitudinea pe care trebuie să o aibă omul în faţa bolii, Eclesiasticul
recomandă: “Fiule, dacă eşti bolnav, n-o lua în uşor, ci roagă-te Domnului, iar
Domnul te va vindeca. Îndepărtează greşeala… apoi fă-i loc doctorului, căci
Domnul l-a făcut şi nu-l îndepărta, pentru că ai nevoie de el” (Sir. 38, 9,12).
De aceea, creştinul nu este ostil faţă de cel pe care Dumnezeu l-a pus să
vindece, ci, dimpotrivă, “îi dă cinstirea ce i se cuvine” (Sir. 38, 1). Pentru
unii oameni, boala este o frustrare, o îngrădire a libertăţii sau a comodităţii
obişnuite. Bolnavul simte că trupul lui, propria persoană i se împotriveşte, se
rupe.
Căutând scăparea la doctor,
bolnavul se raportează la el ca la o persoană de care depinde, care ştie totul
şi de care trebuie să asculte. De aceea, se vorbeşte de un anumit transfer
asupra lui a unor atitudini emoţionale inconştiente, dezvoltate în perioada
copilăriei faţă de părinţi sau alte persoane importante din viaţa pacientului.
Astfel, atitudinea de încredere sau suspiciune, de ascultare sau ostilitate, de
afecţiune sau ingratitudine pe care o persoană o ia în raport cu doctorul
reflectă mai degrabă legătura şi relaţia pe care o are cu propriii părinţi.
Bolnavul se comportă faţă de medic ca şi cum s-ar afla în faţa propriilor părinţi.
Constrâns să ceară ajutor, bolnavul
îşi iese din sine şi îşi descoperă neputinţa altuia, pentru ca acesta, pe baza
investigaţiilor şi cunoştinţelor acumulate, să dea o rezolvare, să-i refacă
integritatea. Pacientul, deja suferind, păşeşte pe un teritoriu necunoscut,
ştiind că va fi supus cercetării iscoditoare a unei alte persoane, cu teama că
va trebui să descopere ceva ascuns, ceva reprobabil, pentru care ar fi judecat.
Aceasta se referă atât la părţi ale corpului care în general sunt protejate şi ascunse
privirii, dar şi la anumite informaţii care trebuie împărtăşite, fapte din
trecut ce pot fi încărcate de un sentiment de culpabilitate sau ruşine. Prin
actul medical, doctorul depăşeşte o anumită distanţă fizică şi morală care
există în mod normal între oameni, interacţionând fizic şi psihic cu el. De
aceea, fiecare bolnav trăieşte mai mult sau mai puţin un sentiment de anxietate
şi insecuritate.
În interacţiunea cu doctorul,
pacientul devine subiect de studiu. Deşi el vine cu o anumită problemă, doctorul
îşi începe examinarea de la primul contact, el fiind receptiv la orice indiciu
somatic sau spiritual care i-ar indica un posibil diagnostic. Cu privire la
investigaţiile la care este supus, apare o frică atât cu privire la natura lor,
gradul posibil de durere provocat sau alte efecte negative pe care le-ar
presupune, cât şi la posibilele informaţii pe care le-ar furniza. De aceea,
stabilirea diagnosticului este uneori rodul unei perioade lungi şi dureroase
pentru bolnav, mai ales că, în unele cazuri, el poate va fi incomplet, temporar
sau imposibil de stabilit.
Bolnavul este direct responsabil de propria vindecare
Eroarea de diagnostic poate fi
dată atât de medic, dar şi de către bolnav sau boală. Aceasta din urmă poate
îmbrăca o formă atipică, mai ales în formele de debut, cu o simptomatologie
neclară sau la limită cu alte afecţiuni. Dacă doctorul poate greşi prin
ignoranţă, incompetenţă, vanitate sau lipsă de autoîncredere, un diagnostic
greşit poate fi pus şi din cauza unui bolnav prea subiectiv, care ascunde
intenţionat sau nu simptomele, care se supraanalizează, care spune simptome
auzite sau presupuse, care creează panică sau dezinformare cu privire la
anamneză istoricul bolii. Unii bolnavi sunt inhibaţi de doctori şi dau numai
răspunsuri afirmative sau exacerbează simptomele pentru a se bucura de o
anumită voluptate a catastrofei. Uneori, pacientul se leagă de posibilitatea
unui diagnostic grav, încât nu renunţă la el nici în faţa celor mai
convingătoare argumente.
Dacă în
trecut bolnavii credeau în puterea terapeutică a doctorului, acum se tinde la a
absolutiza medicaţia, la a găsi pastila magică. Trebuie precizat că, în
majoritatea cazurilor, nu există o pastilă magică vindecătoare. De cele mai
multe ori, mai ales în cazul bolilor cronice, se impune adoptarea unui nou stil
de viaţă, mai sănătos. Poate cel mai bun exemplu este folosirea sării de
bucătărie care, deşi este inutilă în condiţiile unei alimentaţii normale,
totuşi se foloseşte peste măsură, uitându-se de efectele negative pe care le
are, ea fiind factor de risc pentru diferite boli cardiovasculare sau cancere.
Astfel, tratamentul antihipertensiv nu are nici un efect în condiţiile ingestii
de sare.
Vindecarea bolnavului nu ţine numai
de o metodă medicală, dar şi de psihicul şi dorinţa lui de viaţă. Nici un
doctor nu poate reda dorinţa de viaţă, nu poate umple golul existenţial al
omului. Acesta trebuie să-şi descopere sensul dincolo de boală şi moarte,
trebuie să se cunoască şi să cunoască viaţa.
Creştinul în faţa doctorului
Sunt unii creştini care ignoră
doctorii sau sfaturile lor sau aşteaptă să se facă o minune cu ei, să fie
vindecaţi direct de vreun sfânt sau de Dumnezeu. Însă aceasta nu este
învăţătura Bisericii care a creat primele spitale comunitare din lume. O
încredere totală în puterea lui Dumnezeu nu respinge ajutorul primit prin
doctor, care este chip al proniei divine. Aşa cum mântuirea se face prin
comuniunea cu oamenii, aşa cum iertarea se dă prin preoţi cu păcate, Dumnezeu a
rânduit ca doctorii, deşi fiecare cu problemele sale, să ajute la rezolvarea
problemelor celorlalţi, în măsura cunoştinţelor şi posibilităţilor meseriei lor.
De obicei,
sfaturile doctorilor sunt menite pentru stimularea sănătăţii, un stil de viaţă
sănătos având efecte favorabile asupra întregii fiinţe umane, trup şi suflet.
Aceasta mai ales pentru simplul motiv că majoritatea îndemnurilor medicale vin
să întărească şi să îndreptăţească un stil de viaţă cumpătat, promovat de la
început de Biserică. Dacă în mod normal ascultăm de cel mai mare, atunci când
suntem bolnavi ascultăm de medic.
(Sursa:
Ziarul Lumina)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu