Teologia bolii

Săvârşind păcatul originar, Adam, prin libera sa alegere a părăsit calea pe care-l aşezase Dumnezeu la crearea lui. Din această despărţire i-au venit omului toate relele, căci s-a lipsit astfel de bunurile dumnezeieşti de care se împărtăşea şi care prin fire le avea în mod desăvârşit. Căci îi spune Dumnezeu lui Adam: „În sudoarea feței tale îţi vei mânca pâinea ta, până te vei întoarce în pământul din care eşti luat; căci pământ eşti şi în pământ te vei întoarce”.

Suferinţa este experienţa strictă a fiinţei umane de pe pământ. Odată cu căderea omului în păcat suferinţa şi-a pus amprenta puternică asupra acestuia. Pierderea harului divin a slăbit mintea omului, întreaga fire a omului s-a imbolnăvit, boală transmisă şi urmaşilor lui. Omul nu a fost creat de Dumnezeu pentru suferinţă.
Păcatul a adus suferinţa în lume. Dumnezeu este întotdeauna sensibil la suferinţa omului. Sfânta Scriptură ne învaţă că Dumnezeu a dat o importanţă deosebită suferinţei. El nu elimină suferinţadin lume, aşa cum nu elimină nici existenţa păcatului de pe pământ. Dar aşa cum I-a dat omului o uşă deschisă pentru a fi răscumpărat de păcat, aşa Dumnezeu I-a dat omului să învingă suferinţa.

Poporul Israel, aflat în robia egipteană a avut parte de numeroase suferinţe și nenorociri. Sfânta Scriptură ne spune: „ Dumnezeu a cercetat pe copiii lui Israel, că le-a văzut suferinţa”. Suferinţa nu poate fi despărţită de păcat şi invers. Oriunde este suferinţă este şi păcat, şi invers. De aceea Dumnezeu a luat în responsabilitatea Sa ambele probleme ca un tot unitar: păcatul şi suferinţa.

Procesul de răscumpărare al omenirii din aceste două aspecte este unul singur: dacă păcatul a produs suferinţa, atunci păcatul va fi învins prin suferinţă. De aceea Dumnezeu a trimis pe Fiul Său Iisus Hristos în lume, ca prin suferinţă să aducă oamenilor izbăvirea de păcat.

Cunoaştem bine exemplul lui Iov, un personaj rămas celebru până astăzi prin suferinţele pe care le-a îndurat. Istoria vieţii lui Iov, prezentată în Vechiul Testament, este un adevărat manual de suferinţă. Iov este pus la multe încerercări, din om bogat, în scurt timp pierde totul, se îmbolnăveşte de lepră, şi este nevoit să părăsească cetatea în care locuia. În acele momente grele de suferinţă soţia sa îl îndeamnă să-L blesteme pe Dumnezeu şi să moară, dar el refuză, rostind cuvintele: „ Gol am ieşit din pântecele mamei mele, şi gol mă voi întoarce în pământ.

Domnul a dat, Domnul a luat; fie numele Domnului Binecuvântat”.

Iov prin exemplul lui ne dă speranţă şi nouă celor de azi că Dumnezeu tot timpul este cu noi, prin purtarea Sa de grijă faţă de creaţia întreagă. Cât de des sufletele aflate în suferinţă cer de la Domnul încetarea acestor suferinţe… dar este de folos, oare, să cerem asta?

La rădăcina suferinţelor nu se află oare păcatul? Şi dacă el ar fi fost înlăturat printr-o pocăinţă sinceră, ar fi fost înlăturată şi suferinţa. Atunci când a fost adus la Domnul paraliticul, El i-a iertat mai întâi de toate păcatele, şi abia după aceea, ca urmare a cererii, i-a dăruit şi vindecarea (Mt. 9, 2-8). În alte cazuri, suferinţele sunt trimise nu pentru păcat, ci pentru a păzi de păcat sau pentru a-l îndrepta pe creştin de la viaţa uşoară şi împrăştiată la viaţa adunată şi în Dumnezeu. În asemenea cazuri se trimite o boală îndelungată, exil, închisoare şi aşa mai departe. Lucrul acesta schimbă cu desăvârşire viaţa omului, îi dă putinţă de a medita la ea, a o preţui.

Pe cei luaţi prin surprindere, nepregătiţi şi dezarmați, ispitele îi buimăcesc, şi adesea îi doboară. A-ţi duce Crucea, a suporta cu răbdare suferinţele, înseamnă a te lepăda de tine. Lepădarea de tine este întemeiată pe credinţa în Hristos, cel care S-a răstignit pentru mântuirea noastră, şi ne-a scos din robia morţii.

Cel ce vrea să-L urmeze pe Hristos pentru a deveni fiu a lui Dumnezeu, născându-se din duh, mai întâi de toate trebuie să suporte cu bunăvoie şi răbdare toate relele ce-l încearcă, ca de pildă bolile trupeşti, înfruntările şi umilirile ce-i vin de la oameni, calomniile nevăzuţilor vrăjmaşi. Providenţa divină îngăduie asemenea încercări, provocate de diverse nenorociri, să atingă sufletele, pentru ca să se vădească cele ce-L iubesc sincer pe Dumnezeu.

“Fără necazuri nu este mântuire”, zicea Cuviosul Serafim din Sarov. Iar Cuviosul Simeon Noul Teolog învăţa: “Haina pătată de murdărie şi spurcată pe de-a-ntregul de o oarecare necurăţie nu poate fi curăţată dacă nu e spălată în apă şi frecată îndelung: şi veşmântul sufletului, spurcat de noroiul şi de puroiul patimilor păcătoase, nu poate fi spălat decât cu multe lacrimi”.

Sfinţii Părinţi ne dau chiar sfatul să vărsăm lacrimi în vremea necazurilor. Nu lacrimi de vaiete şi deznădejde care nu fac decât să sfâşie pieptul şi să facă necazul lipsit de bucurie, ci lacrimi amestecate cu o înălţătoare rugăciune către Dumnezeu. Astfel de lacrimi, într-adevăr, e cu putinţă sau mai bine zis, trebuie să i le dorim celui necăjit când îi dăm sfatul. Ele uşurează foarte

mult necazul; asemenea ploii binefăcătoare, varsă din cer peste inima uscată de mâhnire, bucurie şi pace.