Rugaţi-vă unii pentru alţii, ca să vă vindecaţi

Imediat după ce Dumnezeu l-a făcut pe om din ţărâna pământului şi i-a suflat suflare de viaţă, sufletul şi trupul său posedau o sănătate deplină, pentru că erau pătrunse de energiile divine.

“Erau feriţi de boală (...) datorită darurilor primite la creaţie”, remarcă Sf. Vasile.

Sfântul Maxim Mărturisitorul notează la modul general: “O viaţă bine ordonată este cauza sănătăţii”, în schimb dezordinele spirituale se traduc inevitabil, în suflet şi trup, prin tulburări patologice.

Atunci când sufletul participă la pacea divina şi la ordinea harului, el comunică această pace şi ordine funcţiilor trupului, putându-se realiza chiar şi la vârste înaintate o uimitoare vigoare şi o tinereţe surprinzătoare.

E firesc deci că trebuie să preferăm sănătatea, dar cu condiţia ca să fie trăită în Dumnezeu şi pentru Dumnezeu. Întoarcerea la sănătatea fizică are sens, după învăţătura Sfinţilor Părinţi, în raport cu scopurile ultime ale omului şi cu mântuirea întregii sale fiinţe, care nu este cu putinţă decât prin biruinţa asupra păcatului. Dacă omul rămâne bolnav sufleteşte, sănătatea trupului nu-i slujeşte la nimic, căci el rămâne “trup” (cf. In. 6, 63 ) şi nu-şi foloseşte organele spre a-L slăvi pe Dumnezeu, luând la sfârşitul vieţii pământeşti destinaţia gheenei.

Sănătatea dată de Dumnezeu şi de medicină nu este aceeaşi. Dumnezeu vindecă atât sufletul cât şi trupul, iar medicina - cel mult trupul, precar și pentru o scurtă durată. Deci sănătatea trupească este provizorie, iar în sănătatea sufletească se cuprinde începutul vieţii veşnice. Este importantă sănătatea sufletească şi, cu atât mai însemnată, cu cât sufletul e superior trupului (Sf. Ioan Gură de Aur).

Deci sănătatea este un dar preţios de la Dumnezeu. Bogăţia fără sănătate este pentru om aproape totuna cu ceea ce reprezintă drumul pentru un om fără picioare. În zilele noastre, rareori se întâmplă ca în trupul sănătos să vieţuiască un suflet sănătos, ci în cea mai mare parte, şi aproape întotdeauna, sufletul sănătos vieţuieşte în trupul neputincios, iar sănătatea trupului îi deschide omului uşa spre multe capricii şi păcate, iar neputinţa trupului o închide (Sf. Tihon de Zadonsk).

Vindecarea omului poate fi prezentată în următoarele etape:

• vindecarea clinică, pusă în evidenţă prin dispariţia simptomelor de boală;

• vindecarea paraclinică, concretizată prin revenirea analizelor la parametrii normali;

• vindecarea bacteriologică, constatată în urma dispariţiei agresorilor biologici;

• vindecarea imunologică, pusă în evidenţă de apariţia anticorpilor specifici de individ;

• vindecarea sufletească finalizată odată cu îndeplinirea canonului dat de duhovnic şi împărtăşirea cu vrednicie cu Trupul şi Sângele Domnului nostru Iisus Hristos.

Medicina actuală trebuie să-l ajute pe bolnav să-şi asume bolile şi să-l facă să creadă că starea sa şi destinul său se află cu totul în mâinile lui Dumnezeu şi că tehnicile medicale, foarte mult avansate, nu rămân decât mijloace prin care poate lucra dumnezeirea, pentru că Domnul a dat inteligenţa şi ştiinţa oamenilor.

Este important să reţinem că Dumnezeu, fără a fi vreodată cauza bolilor şi suferinţelor, poate totuşi să le autorizeze şi să le folosească în vederea progresului spiritual al omului şi pentru zidirea duhovnicească a celor din jurul lui. Cel afectat primeşte în acelaşi timp puterea de a folosi necazurile care vin asupra sa spre binele său duhovnicesc. Mântuitorul ne învaţă, de asemenea, că în reuşita vindecării semenilor noştri, aflaţi în suferinţă, trebuie să ne implicăm cu toţii, pentru că nenorocirile sunt legate atât de păcatele celor loviţi de ele, cât şi de păcatele omenirii întregi. De aceea El îi cheamă pe toţi la pocăinţă. “Fiecare dintre noi este vinovat în faţa tuturor pentru toţi şi pentru toate” (Dostoievski).

“Acesta neputinţele noastre a luat şi bolile noastre le-a purtat”. (Mt. 8, 16 - 17; Ic.53, 5) În acest sens, Sfinţii Părinţi şi întreaga tradiţie a Bisericii au grijă să-L prezinte atât ca “Doctor al trupurilor”, cât şi ca “Doctor al sufletelor”.

Chemându-i pe cei doisprezece ucenici ai Săi, Hristos le transmite puterea Sa de tămăduire: El face din ei doctori după asemănarea Sa, dându-le puterea de a porunci duhurilor necurate şi de a le izgoni (Mc. 6, 7; Lc. 9, 1), precum şi de a tămădui toată boala şi toată neputinţa (Mt. 10, 1 și 8; Lc. 9, 2). Această putere tămăduitoare a fost transmisă apoi ierarhiei bisericeşti şi se menţine în continuare până la sfârşitul vieţii pământeşti.

Hristos rămâne totuşi “singurul Doctor” căci, prin apostoli şi sfinţi, El este întotdeauna Cel care vindecă. Pentru a-i acorda omului vindecarea pe care acesta o cere, Dumnezeu nu-i cere decât un lucru să se roage Lui cu credinţă: “Toate câte veţi cere, rugându-vă cu credinţă, veţi primi” (Mt. 21, 22).

Să ne obişnuim să ne rugăm Sfinţilor nu numai ca unor rugători şi mijlocitori, ci şi, în acelaşi timp, ca unii care au ei înşişi puterea de a vindeca, fiind îndumnezeiţi prin har şi făcuţi părtaşi ai Vieţii şi Puterii dumnezeieşti. Să ne rugăm mai ales Născătoarei de Dumnezeu, cea dintâi dintre persoanele umane care a fost deplin îndumnezeită şi preamărită, “mângâierea celor necajiţi şi vindecarea celor bolnavi, nădejdea celor fără de nădejde, ajutorarea celor fără de ajutor, izvor nesecat şi nesfârşit de tămăduire, care face minuni şi izvorăşte tămăduiri”.

Foarte important este că, oricând se recurge la medici şi la medicamente, să nu se uite niciodată că Dumnezeu este întotdeauna Cel care vindecă prin ele. Medicina şi leacurile ei nu sunt decât mijloace ale Providenţei divine care face să strălucească peste toţi soarele slavei Sale (Mt. 5, 45). În vindecare, ca şi în boală, omul nu trebuie să piardă din vedere scopul său ultim, care este mântuirea totală şi definitivă a fiinţei sale întregi, în Iisus Hristos.

Pocăinţa şi mărturisirea noastră sinceră trebuie să facă începutul vindecării noastre. Ca să ajungem la însănătoşirea trupească, este necesar ca mai întâi minunea să se întâmple înlăuntrul nostru. Adică, mai întâi trebuie să ne lepădăm de omul cel vechi şi să ne îmbrăcăm cu cel nou. Hristos se află întotdeauna aproape de noi, lângă noi, gata să ne ajute; este suficient să-L chemăm. De aceea Domnul ne avertizează: “În lume necazuri veţi avea, dar îndrăzniţi! Eu am biruit lumea “.

Protosinghel Sofian ARDELEAN