Laic vorbind, sănătatea
are două componente: fiziologic este starea de bine fiziologic, în sensul că omul nu resimte o durere (temporară
sau constantă), o lipsă, o deficienţă, iar
spiritual este starea de pace, mulţumire, împlinire în care activitatea
intelectuală, mentală şi afectivă sunt în armonie.
Când ne referim la
„sănătate” în raport cu Dumnezeu, lucrurile se schimbă prin complexitate:
„sănătatea”, în sens teologic, înseamnă „mântuire” (gr. soteria), respectiv starea
de armonie între om şi exterior, reprezentată prin natura creată şi Dumnezeu.
Sănătatea teologică nu
are de a face cu sănătatea fiziologică. Ele sunt legate prin sănătatea spirituală. De pildă, un om cu o deficienţă
fiziologică, dacă este sănătos spiritual ajunge să dobândească sănătatea teologică, adică
mântuirea, în funcţie de modul cum abordează suferinţa. De aici se deduce şi
paradoxul potrivit căruia, prin suferinţă biologică omul se apropie de Dumnezeu,
adică de izvorul sănătăţii ori, prin sănătate fiziologică omul (nesănătos
spiritual) se îndepărtează de Dumnezeu.
Fără a ispiti raţiunile
după care Dumnezeu lucrează cu omul, putem învăţa că El nu aduce boala pentru
a-i apropia pe oameni de Sine, ci o îngăduie, lăsându-i pe ei să-i interpreteze
mesajul. Sunt oameni care poartă fără apăsare boli, asumându-le ca mijloace
pedagogice călăuzitoare spre Hristos. Prin aceasta se vede că pe cel mai de jos
nivel se află boala fiziologică. Pe aceasta Hristos a vindecat-o numai după ce
făcea o ierarhizare clară, arătând că primul pas stă în înţelegerea bolii, care
are la bază o boală spirituală, apoi săvârşea minunea în sine. El a fost şi
rămâne vindecătorul prin excelenţă, care arată că puterea dumnezeiască se află
deasupra suferinţei, că doreşte vindecarea tuturor, prin iertarea păcatelor şi
eliminarea durerii.
În cuvintele de început
ale Bibliei se spune că Adam a fost făcut sănătos, bucurându-se în Eden de
natura armonioasă şi sănătatea trupească (presupusă de armonia cu Creatorul).
Se spune chiar că munca era o îndeletnicire plăcută, care-l ajuta să fie o
persoană activă şi să-şi întreţină puterile fizice. Noţiunea de durere apare
după păcat, când munca devine povară, naşterea de copii suferinţă, pământul
izvodeşte spini şi pălămidă, iar suferinţa capătă dimensiune cosmică prin
fratricidul lui Cain, care produce cea mai mare durere: victimei, părinţilor,
Creatorului, naturii (sângele „strigă din pământ”, adică se solidarizează cu natura).
Este primul indiciu fără echivoc că boala are o legătură strânsă cu păcatul, cu
abuzul, dar şi cu „grădina”.
Prin păcat omul a
pierdut legătura cu sursa sănătăţii spirituale care era Dumnezeu şi cu sursa
sănătăţii fiziologice, care era natura prietenoasă, casa (ecosul) în care
Dumnezeu l-a aşezat pe Adam. Iisus Hristos confirmă acest lucru când iartă mai întâi
păcatele „slăbănogului” adică elimină cauza bolii fizice. Vindecarea trupească
apare natural şi are pentru El valoare simbolică şi temporară. 2
În faţa crizei
generalizate de astăzi omul a început să conştientizeze şi să caute cele două surse:
pe Dumnezeu unii îl descoperă în viaţa de autentică pocăinţă în Biserică, alţii
rătăcesc prin „spiritualităţi” străine. Natura încearcă să o regăsească în ceea
ce consumă.
Este frecventă imaginea
celor care citesc în hipermarketuri etichetele produselor ambalate să vadă
„câte E-uri au”, sau cât sunt de „sănătoase”. Altfel spus, natura care le
produce este „bolnavă” (termenul trebuie citit la propriu, nu este o metaforă).
Boala îi este indusă mediului ambiental prin intervenţiile omului cu scopul
modificăriolor genetice, creşterii productivităţii, creării unui aspect cât mai
plăcut şi artactiv, de dragul de a „se vinde” cât mai mult, asigurării unui
confort cât mai plăcut prin risipă. În favoarea nesaţiului omului se sacrifică
natura, prin modificări iremediabile. Într-un ziar străin în urmă cu vreo zece
ani se punea problema dacă România va rămâne o „insulă a agriculturii naturale”
sau va suferi invazia produselor şi culturilor modificate genetic cu scopul de
a mări câştigurile producătorilor şi distribuitorilor.
Mai este încă timp să n
eîntrebăm de ce francezii preferă în România merele mai mici şi gustoase,
ignorând adesea cu viermişorul din interior (semn că dacă trăieşte o vietate în
ele sunt sănătoase), de ce carnea are un gust inconfundabil în această ţară, de
ce englezii au declarat în repetate rânduri că nu există în lume roşii care să aibă
gustul celor din România, la vremea potrivită culegerii(iulie/august).
Răspunsul este simplu: apa, aerul şi solul au o anumită calitate. Aerul
oxigenat depinde de pădurile de conifere, apa potabilă depinde de
responsabilitatea comunităţilor de creştini (numim creştini pe sătenii care
aruncă – sau nu – gunoaiele menajere pe firul apei care străbate satul dar şi
pe cei care lucrează în combinate chimice care deversează – sau nu – seşeuri în
marile râuri din apropiere), iar solul depinde de intervenţia omului cu scopul
de a-l păstra în stare naturală, fără exces de compuşi chimici.
Am putea conclude că
omul de azi trebuie să reconsidere doi termeni: curăţia şi curăţenia, primul
referitor la suflet, al doilea referitor la mediu. Prin păcătuire, omul nu
poate să-i facă rău lui Dumnezeu, ci „izbeşte cu piciorul în ţepuşă”, adică îşi
face un rău propriu: pierde „grădina” în care are armonia, suferă boală şi se
înstrăinează de cel de lângă el. Imaginea Paradisului din Apocalipsă, văzută de
Sf. Ioan Evanghelistul, este a unei grădini care are în centru Pomul Vieţii,
din care cei mântuiţi (a se citi „sănătoşi”) vor gusta, adică se vor rearmoniza
cu natura (a se citi „casa”). Dacă „sănătate” înseamnă „mântuire”, se prea
poate ca urarea strămoşească „Să fii sănătos!”, „Să ai sănătate!” sau simplu
„Sănătate!” (care se adresează în egală măsură celui sănătos fizic, celui
bolnav fizic şi celui cu dizabilităţi), în spiritualitatea poporului român să
nu însemne „Să te simţi bine!” sau „Să ai tinereţe veşnică!”, ci „Să te
mântuieşti!”
Pr. Dan Sandu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu