Despre tămăduirea tristeţii

Tămăduirea de tristeţe este extrem de importantă. De ce? Pentru că tristeţea, lăsată să se hrănească din puterile sufletului nostru, îl seacă pe acesta de energie şi îl împinge până în prăpastia deznădejdii. Ne întoarcem deci la această patimă cu scopul de a vorbi şi despre căile de prevenire şi de vindecare. Există trei cauze ale tristeţii. Fiecăreia îi corespunde o lucrare de tămăduire

 

Tăierea voii
O primă cauză a tristeţii am văzut că este lipsa împlinirii unei plăceri, unei dorinţe. Prevenirea, care este un pas mult mai simplu decât eforturile de tămăduire ulterioare, constă într-o lucrare foarte simplă: tăierea voii proprii – adică renunţarea conştientă la dorinţele şi plăcerile trupeşti nefolositoare şi neataşarea de bunurile materiale.

Pentru că demonul tristeţii se aşează exact în locul spre care vede că suntem atraşi cel mai mult.
Tot în acest context al ataşamentului de bunurile materiale se situează şi slava deşartă. Tristeţea găseşte şi în legătură cu această patimă teren de manifestare, fiindcă omul stăpânit de slavă deşartă se întristează atunci când nu primeşte onorurile şi cinstea pe care le aşteaptă, sau nu se mulţumeşte doar cu cinstirile primite. Şi în acest caz, soluţia de prevenire este aceea de a socoti ca nimicuri toate onorurile şi cinstirile omeneşti şi de a căuta să fim plăcuţi lui Dumnezeu, nu oamenilor.

Iertarea aproapelui
Mânia îşi are cauza în noi, nu în ceea ce ne fac ceilalţi. Mânia – dorinţa de răzbunare, care neîmplinită duce la tristeţe, este cea de-a doua cauză. Sfinţii Părinţi au arătat că pricina triste-ţii omului nu stă în cei împotriva cărora ne-am mâniat, nici în cei care ne-au jignit şi cărora le purtăm ranchiună, ci în noi înşine. Şi de aceea a înceta orice relaţie cu persoanele în cauză nu poate fi o metodă de vindecare. Dimpotrivă, menţinerea legăturii şi comunicarea cu cel care ne-a întristat ajută la vindecare, fiindcă înfrunţi toate aspectele tristeţii. În singurătate sau ocolind persoanele care ne provoacă această stare, există riscul ca rădăcina tristeţii şi motivele pentru care se declanşează să rămână mai mult sau mai puţin cunoscute, ele continuând să acţioneze şi să-l ţină pe om în întristare.
Contactul cu ceilalţi ne scoate la iveală patimile. De asemenea, foarte important de reţinut este faptul că amintirea jignirilor, resentimentelor, ranchiuna şi în general toate urmările mâniei au tendinţa să se dezvolte în chip ascuns, sporind şi întărindu-se sub efectul imaginaţiei, răspândindu-se ca veninul şi otrăvind sufletul în întregime. Astfel că, în virtutea acestor aspecte, Sfântul Ioan Casian arată că trăirea în societate nu este vătămătoare; din contra, este de mare folos, fiindcă prin legăturile cu oamenii, bolile sufletului se pot descoperi şi, fiind mai des puse la încercare, se pot vindeca mai repede. Sfinţii Părinţi îndeamnă nu numai să nu ne supărăm pe cei care ne jignesc, ci chiar să-i socotim adevăraţi binefăcători, iertându-i, arătându-le bunăvoinţă şi iubire şi lepădând ranchiuna faţă de aceştia, pentru că prin ei fiind vădite bolile noastre sufleteşti, putem să căutăm căile şi leacurile de vindecare a lor.

Spovedania deasă
Tristeţea inexplicabilă şi nemotivată am văzut că este iscată în majoritatea cazurilor de către diavol, aici fiind a treia cauză. În acest caz nu există un remediu anume, ci se indică o grijă generală a omului faţă de starea sa. Ce se recomandă, este descoperirea gândurilor şi a stării sufleteşti unui bun părinte duhovnic. Trebuie obligatoriu evitată închiderea în sine, pentru că rămânând cu gândurile, acestea vor produce tot mai multe pagube în mintea şi sufletul nostru. De asemenea, şi cei care avem în preajmă oameni suferind de tristeţe, trebuie să luăm aminte la următorul sfat: tristeţea este o rană a sufletului care trebuie spălată cu apa binefăcătoare a cuvântului plin de blândeţe.
De la tristeţea pătimaşă la “fericita întristare”Ce trebuie avut neapărat în vedere, pentru ca cel care luptă cu tristeţea să nu cadă în deznădejde, văzând că nu scapă imediat de ea, este că lupta împotriva ei şi biruirea patimii nu-l duc de îndată pe om la starea opusă, adică la bucurie. Cheia de
trecere spre bucurie este trecerea de la tipul de tristeţe izvorât din patimi la fericita întristare, singura care-l poate duce la adevărata bucurie.
Ce este fericita întristare? În vreme ce, aşa cum am văzut, tristeţea ca patimă constă în mâhnirea omului din pricina lipsirii de desfătare trupească, sau a pierderii bunurilor materiale, sau a neîmplinirii plăcerilor simţurilor, sau a jignirilor fericita întristare este o tristeţe virtuoasă, care înseamnă mai înainte de toate mâhnirea fiinţei umane de a se fi înstrăinat de Dumnezeu, de a fi departe de El, de lipsirea de bunătăţile duhovniceşti, spirituale. Pe lângă aceasta, omul se îndurerează din pricina stării sale decăzute şi a păcatelor lui, ajungând astfel prin plângerea păcatelor (ştiute şi neştiute) la fericita întristare. În al doilea rând, tristeţea virtuoasă stă în mâhnirea pentru aproapele, înstrăinat şi el de Dumnezeu, lipsit de bunătăţile cele duhovniceşti, şi întristarea pentru greşelile şineputinţele lui. Această formă a tristeţii este deosebit de importantă, pentru că ţine de purtarea firească a creştinului să se întristeze pentru păcatele şi neputinţele aproapelui şi să se roage pentru el. Sfinţii Părinţi pun faţă în faţă în mod constant cele două forme de tristeţe, arătând cât de lipsită de rost şi de temei este cea dintâi, adică întristarea după lucrurile care atrag patimile, şi cât de câştigaţi suntem dacă dobândim cea de-a doua formă de tristeţe, folositoare şi de preţ pentru viaţa noastră duhovnicească şi pentru lucrarea mântuirii. Nu trebuie deci nimicită orice formă de tristeţe din suflet, ci numai cea care este o manifestarea pătimaşă a sufletului nostru. Cu cât se mâhneşte omul mai mult pentru păcatele sale şi se smereşte înaintea lui Dumnezeu, cu atât mai mult se deschide harului dumnezeiesc.

După Terapeutica bolilor spirituale – Jean-Claude larchet
A consemnat Pr. Marius Corlean