Preoţii se roagă, medicii tratează, însă Dumnezeu dăruieşte vindecarea

Cuvântul Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, la deschiderea Conferinţei pastoral-misionare semestriale de primăvară, Bucureşti, 14 mai 2012, în Aula Magna Teoctist Patriarhul a Palatului Patriarhiei.

În Patriarhia Română, anul 2012 este dedicat Tainei Sfântului Maslu şi îngrijirii bolnavilor.

Este al cincilea an când, la propunerea noastră, Sfântul Sinod a ales o temă de meditaţie şi acţiune pentru clericii şi mirenii Bisericii Ortodoxe Române. S-a optat de fiecare dată pentru teme considerate prioritare pentru teologia şi spiritualitatea Bisericii, încercându-se astfel să se sublinieze legătura interioară între credinţă şi experienţă, dogmă şi pastorală, cult şi misiune.

În centrul preocupărilor eclesiale pastoral-misionare şi socio-culturale se regăseşte, anul acesta, atât dimensiunea liturgică, reprezentată de Taina Sfântului Maslu, cât şi componenta filantropică a misiunii creştine exprimată în compasiunea şi purtarea de grijă pentru cei aflaţi în suferinţă.

Din multiplele aspecte indicate în hotărârea sinodală (nr. 300/2011), pentruConferinţa pastoral-misionară semestrială de primăvară a clericilor din Arhiepiscopia Bucureştilor, din anul 2012, am ales trei aspecte majore:

1. Taina Sfântului Maslu – prezentare biblic-patristică şi istorică; 

2. Taina Sfântului Maslu – semnificaţie teologică şi existenţială; 

3. Taina Sfântului Maslu – prezentare liturgică.

Clericii rânduiţi să susţină referate acum au aprofundat mai cu seamă dimensiunea teologică şi liturgică a tematicii omagiale. Însă, abordările nu sunt exclusiv liturgice, deoarece tema tratată exprimă multiple valenţe ale Tradiţiei Bisericii. 

Suferinţa şi boala afectează nu numai omul exterior, ci şi armonia sau sănătatea omului lăuntric. Din acest motiv, tămăduirea sau vindecarea, ca dar divin, sunt denumite şi mântuire. Termenul provine de la numele Domnului nostru Iisus Hristos. Conform observaţiilor catehetice ale Sfântului Chiril al Ierusalimului „în limba ebraică, Iisus înseamnă Mântuitor, iar în limba greacă, Cel Care vindecă. De fapt, El este doctorul sufletelor şi al trupurilor şi tămăduitorul celor ţinuţi de duhurile rele. El vindecă şi ochii orbilor, dar luminează şi minţile. El este doctorul şchiopilor, dar îndreaptă şi picioarele păcătoşilor spre pocăinţă” (Cateheze baptismale X, 13).

Mântuitorul Iisus Hristos tămăduieşte bolile şi neputinţele oamenilor, după ce predică Evanghelia împărăţiei celor care se mântuiesc prin pocăinţă şi prin lucrarea harului divin (cf. Matei 9, 35). De aceea, Noul Testament este o mărturie despre lucrarea mântuitoare a Fiului lui Dumnezeu întrupat, Care a vindecat oameni grav bolnavi, unii bolnavi din naştere, alţii bolnavi de foarte mult timp. Iertarea păcatelor şi vindecarea celor bolnavi sunt uneori însoţite de sfatul de-a nu mai păcătui, adresat celor vindecaţi.Trimiterea Sfinţilor Apostoli la propovăduire are ca scop nu doar propovăduirea Evangheliei, ci şi împărtăşirea puterii vindecătoare şi eliberatoare, adică mântuitoare a Cuvântului lui Dumnezeu, care îi eliberează pe oameni de sub stăpânirea celui rău şi îi vindecă pe cei bolnavi prin ungerea cu untdelemn (cf. Marcu 6, 13). Din această slujire încredinţată de Iisus Hristos Apostolilor Săi şi, prin ei, Bisericii întregi, se naşte Taina Sfântului Maslu: „Este cineva bolnav între voi? Să cheme preoţii Bisericii şi să se roage pentru el, ungându-l cu untdelemn, în numele Domnului. Şi rugăciunea credinţei va mântui pe cel bolnav şi Domnul îl va ridica, şi, de va fi făcut păcate, se vor ierta lui” (Iacov 5, 14 – 15).

Omul mântuit (adică vindecat de păcate şi de boală) prin harul împărtăşit la slujba Sfântului Maslu este persoana care a regăsit comuniunea cu Preasfânta Treime, căindu-se de păcate şi făcând din suferinţă un prilej de întoarcere la Dumnezeu. Sfântul Maslu este o Sfântă Taină, deoarece descoperă valoarea mântuitoare a Tainei unice, şi anume legătura mântuitoare şi sfinţitoare dintre Hristos şi Biserică, adică unirea omului cu Dumnezeu, Izvorul vieţii şi al sănătăţii. În acest sens, comuniunea în rugăciune, la care cheamă Sfânta Liturghie, devine prin Sfântul Masluprincipiu eclesial al ajutorării celor bolnavi prin rugăciune şi îngrijire.

Mulţimea rugăciunilor şi a textelor biblice din slujba Sfântului Maslu arată grija sporită acordată de Biserică celor bolnavi, prin rugăciune comunitară intensă şi amplă. În acelaşi timp, bogăţia duhovnicească a slujbei descoperă Taina Ungerii Tămăduitoare ca fiind o lucrare pastorală şi misionară a Bisericii lui Hristos care se continuă şi prin activitatea ei social-filantropică şi social-medicală (cabinete şi centre medicale), în buna tradiţie inaugurată de Sfântul Vasile cel Mare şi continuată până în modernitate inclusiv de Biserica Ortodoxă Română. 

În Bucureşti, de pildă, existau în secolele trecute, mănăstiri, în clădirile cărora, înainte de întemeierea spitalelor, erau adăpostiţi şi îngrijiţi, potrivit cuvintelor Sfintei Evanghelii, bătrâni, copii, infirmi şi oameni lipsiţi de ajutor. Astfel de aşezăminte se aflau la mănăstirile: Radu-Vodă, Sărindar, Sfântul Ioan cel Mare, Colţea, Sfântul Sava, Sfântul Spiridon-Vechi, Sfântul Pantelimon, Zlătari, Mărcuţa, Antim, Pasărea, Cernica, Ciorogârla şi altele.

Urcând pe firul acestei tradiţii până în zilele noastre vom viziona astăzi un film documentar produs de TRINITAS TV în colaborare cu Sectorul Social Filantropic al Arhiepiscopiei Bucureştilor pentru a cunoaşte mai bineactivitatea preoţilor de caritate şi îngrijirea bolnavilor în spitale, în centre medicale care cooperează cu Arhiepiscopia Bucureştilor, şi în cabinete medicale din parohii. Pe lângă referatele prezentate astăzi, materialul video solicitat în mod expres pentru această conferinţă va constitui încă un prilej de reflecţie asupra nevoii de aprofundare a învăţăturii de credinţă ortodoxă privitoare la Taina Sfântului Maslu şi de amplificare a cercetării şi îngrijirii bolnavilor, ca expresii ale iubirii milostive arătate faţă de orice semen al nostru aflat în suferinţă sufletească şi trupească.

Încheind această succintă introducere privind binomul liturgic şi misionar-filantropic al temei: Sfântul Maslu – îngrijirea bolnavilor, reiterăm îndemnul din Pastorala de Paşti de a uni ştiinţa cu spiritualitatea, arta medicală cu rugăciunea, cuvântul bun cu fapta de ajutorare, grija pentru sănătatea noastră cu grija şi pentru sănătatea celor din jurul nostru şi a celor mai departe de noi. 

Din punct de vedere practic, pastoral, formulăm următoarele orientări şi îndemnuri:

1. Sfântul Maslu, Spovedania şi rugăciunile parohiei şi ale familiei, ale prietenilor şi cunoscuţilor pentru cei bolnavi constituie lucrarea duhovnicească de bază a Bisericii pentru îngrijirea bolnavilor.

2. Cercetarea sau vizitarea bolnavilor acasă ori la spital, ajutorarea lor cu bani pentru medicamente, alimente şi haine completează partea spirituală a pastoraţiei bolnavilor.

3. Punerea în practică a recomandărilor medicilor privind igiena sanitară, alimentaţia sănătoasă şi alte demersuri pentru prevenirea bolilor sunt, de asemenea, modalităţi de ajutorare a semenilor noştri, deoarece este mai uşor şi mai ieftin să prevenim boala decât să o vindecăm.

4. Bolile nu sunt doar urmări ale păcatelor individuale, ci, foarte adesea, sunt şi urmări ale păcatelor colective care au cauzat degradări materiale şi funcţionale în societate şi în natură, şi anume: degradarea serviciilor medicale şi sociale, sărăcia şi subnutriţia multora cauzate de lăcomia unora dornici de îmbogăţire cu orice preţ, individualismul şi lipsa de solidaritate cu cei neajutoraţi, poluarea mediului înconjurător: a apei, aerului şi solului, chimizarea excesivă a alimentelor şi altele.

5. Toate acestea ne arată că nu avem astăzi doar oameni bolnavi în societate, ci oarecum şi o societate bolnavă, în care oamenii suferă ca urmare a înmulţirii păcatelor colective sau a comportamentelor sociale negative. De aceea, este nevoie ca Sfântul Maslu să fie săvârşit nu numai pentru unii bolnavi, ci şi pentru toată obştea, întrucât boala spirituală numită păcat are şi aspecte sociale care au nevoie de vindecare, iar prin educaţie şi pastoraţie Biserica să contribuie la însănătoşirea spirituală şi morală a societăţii.

În concluzie, îngrijirea bolnavilor nu se reduce la tratamentul medical, ci toată lucrarea liturgică, educaţională-catehetică, pastorală, social- filantropică şi medicală a Bisericii este o lucrare de vindecare, de păstrare sau de recuperare a sănătăţii sufletului şi trupului, a sănătăţii persoanei şi a comunităţii. 

Această înţelegere cuprinzătoare a îngrijirii bolnavilor de către Biserică se bazează pe adevărul fundamental că Izvorul vieţii, al sănătăţii şi al vindecării este Hristos – Doctorul sufletelor şi al trupurilor noastre. De aceea, în privinţa vindecării bolnavilor putem spune că preoţii se roagă, medicii tratează, însă Dumnezeu dăruieşte vindecarea sau mântuirea.

† DANIEL

Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române