Igiena este un domeniu unde factorii culturali si contextul uman joaca un rol important. Pe vechii calugari ai desertului, radicalismul ascezei ii incita sa urmeze exemplul stilului de viata al filosofilor pagani, care afisau cu placere o infatisare exterioara foarte neglijenta, care se traducea prin absenta aproape completa a ingrijirilor trupului. Dar mai tarziu, mai ales in comunitatile cenobitice, a fost acordata curateniei corporale ceva mai multa atentie, fara ca vreodata calugarii sa se fi modelat dupa obiceiurile cele mai rafinate ale lumii contemporane. Cat despre laici, chiar daca sunt crestini ferventi, ei ar trebui sa tina o masura dreapta in acest domeniu.
In ce priveste boala, traditia crestina ne invata ca este legata de decaderea naturii noastre, dar ca nu exista legatura obligatorie intre ea si pacatul individual. Este normala incercarea de a o preveni printr-o igiena de viata rezonabila, dar nicicand aceasta grija nu trebuie sa devina la crestin o preocupare care sa-i absoarba; de asemenea, nu trebuie sa-i impiedice in practicarea unei asceze dupa dreapta socoteala.
Atunci cand crestinul este atins de boala, este de asemenea firesc sa caute vindecarea, recurgand inainte de toate la rugaciune si la mijlocirea sfintilor (prin folosirea ulei ului de la icoanele lor, a mirului care izvoraste din moastele acestora sau a icoanelor facatoare de minuni).
Potrivit Sfantului Macarie Egipteanul, Dumnezeu a pus la dispozitie pentru vindecarea trupului leacuri le si ingrijirea doctorilor, ierburile pamantului si doctoriile doar pentru cei slabi si necredinciosi, cei care duc o viata solitara trebuind sa se increada doar in Dumnezeu cu credinta. Trebuie sa retinem, din aceasta atitudine extrema fata de medicina, ca niciodata crestinul nu trebuie sa se lase captivat de preocuparile pamantesti, nici chiar in vederea sanatatii trupului, si ca intraga sa atitudine trebuie sa se inspire din credinta in providenta parinteasca a lui Dumnezeu, spre deosebire de "pagani", la care grija pentru dieta si sanatate poate sa devina uneori un inlocuitor al religiei.
Sfantul V asile cel Mare, adoptand o pozitie moderata, ne ofera o invatatura care pastreaza, la randul ei, specificul atitudinii cresti ne in acest sens: Fiecare arta ne-a fost data de Dumnezeu ca ajutor pentru natura noastra slaba. Spre exemplu: agricultura ne-a fost data intrucat cele ce cresc de la sine din pamant nu sunt indeajuns pentru satisfacerea nevoilor noastre; apoi arta tesutului, fiindca purtarea imbracamintei este necesara si pentru buna-cuviinta si pentru apararea de influenta daunatoare a aerului; si arhitectura la fel si tot astfel si arta medicala (...). Asadar, nici nu trebuie sa fugim cu totul de aceasta arta, nici nu trebuie sa ne punem toata nadejdea in ea. Ci precum folosim agricultura, dar roadele le cerem de la Dumnezeu, si precum carma o incredintam conducatorului, dar pentru salvarea din mare ne rugam lui Dumnezeu, la fel si cand chemam pe medic, daca ar fi nevoie, sa nu parasim nadejdea in Dumnezeu. Dar mie mi se pare ca aceasta arta contribuie mult si la infranare. Caci eu vad ca ea suprima desfatarile, dispretuieste saturarea (peste masura) si inlatura ca nepriitoare varietatea bucatelor dietei si abundenta netrebuitoare a condimentelor si in general ea numeste sobrietatea ca maica a sanatatii. In sfarsit, daca nu-si recapata sanatatea in ciuda mijloacelor utilizate, crestinul trebuie sa-si aminteasca de faptul ca, dupa Sfintii Parinti, boala suportata cu rabdare si multumire aduce omului aceeasi cununa ca si martiriul.
Aceste conceptii antropologice au fost, in ansamblu, cele ale intregii crestinatati in timpul primului mileniu si mai tarziu. In Occidentul latin, influenta covarsitoare a doctrinei Fericitului Augustin a introdus, e adevarat, o apreciere mai pesimista a naturii si a posibilitatilor sale, ca de altfel si a sexualitatii. In general, spiritul roman (si cel germanic) era mai sensibil la aspectul moral si juridic al realitatilor crestine, decat la marile perspective teologice privind indumnezeirea si transfigurarea omului. Dar aici era vorba de diferente de accent mai degraba decat de divergente fundamentale, iar Parintii greci, mai mult sau mai putin cunoscuti, e adevarat, faceau de asemenea parte din patrimoniul Occidentului crestin.
Dar incepand cu scolastica tarzie, cu Renasterea si cu epoca Luminilor, in cultura occidentala s-a ivit o viziune foarte diferita asupra omului. Conditia prezenta a omului, a tmpului sau, a facultatilor sale, a fost tot mai mult considerata ca normala si normativa. Chiar atunci cand perspectivele eschatologice ale transfigurarii si slavirii omului nu erau negate, ele devenisera dificil de integrat intr-o viziune coerenta a lumii. Umanismul modern nu mai este un "umanism eschatologic", unde omul inviat si intrat in conditia slavita a Imparatiei care va sa vina aparea ca implinire a planului dumnezeiesc, ca si om cu adevarat desavarsit, in plenitudinea destinului sau.
De acum, omul este conceput, inainte de toate, ca un individ. De aceea societatile moderne oscileaza fara incetare intre un model totalitar, unde individul este obligat sa se conformeze ansamblului printr-o constrangere exterioara care violeaza demnitatea persoanei mai mult decat "drepturile" omului individual, si un model liberal, in care jocul liber al intereselor tndividuale si al propriei vointe risca intotdeauna sa instaureze legea junglei. In acelasi mod in care principiul personalist al coeziunii sociale este pierdut, cel al unitatii interioare a persoanei este ocultat. Individul apare disociat, hartuit intre idealuri abstracte si vise repede dezmintite de realitate, intre un apetit de putere si de consum care il alieneaza, si pulsiuni agresive pe care nu le stapaneste. Modernitatea risca in acest mod sa nu fie decat o tragica renastere a vechii lumi si a vechilor sai demoni, daca nu regaseste sensul noutatii crestine, conceptia personalista despre om si credinta in destinul dumnezeiesc al acestuia.
Arhimandrit Placide Deseille
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu