Despre sanatate ca realitate teologica si responsabilitate ecologica

Laic vorbind, sanatatea are doua componente: fiziologic este starea de bine fiziologic, în sensul ca omul nu resimte o durere (temporara sau constanta), o lipsa, o deficienta, iar spiritual este starea de pace, multumire, împlinire în care activitatea intelectuala, mentala si afectiva sunt în armonie.

Când ne referim la „sanatate” în raport cu Dumnezeu, lucrurile se schimba prin complexitate: „sanatatea”, în sens teologic, înseamna „mântuire” (gr. soteria), respective starea de armonie între om si exterior, reprezentata prin natura creata si Dumnezeu.

Sanatatea teologica nu are de a face cu sanatatea fiziologica. Ele sunt legate prin sanatatea spirituala. De pilda, un om cu o deficienta fiziologica, daca este sanatos spiritual ajunge sa dobândeasca sanatatea teologica, adica mântuirea, în functie de modul cum abordeaza suferinta.
De aici se deduce si paradoxul potrivit caruia, prin suferinta biologica omul se apropie de Dumnezeu, adica de izvorul sanatatii ori, prin sanatate fiziologica omul (nesanatos spiritual) se îndeparteaza de Dumnezeu.

Fara a ispiti ratiunile dupa care Dumnezeu lucreaza cu omul, putem învata ca El nu aduce boala pentru a-i apropia pe oameni de Sine, ci o îngaduie, lasându-i pe ei sa-i interpreteze mesajul. Sunt oameni care poarta fara apasare boli, asumându-le ca mijloace pedagogice calauzitoare spre Hristos. Prin aceasta se vede ca pe cel mai de jos nivel se afla boala fiziologica. Pe aceasta Hristos a vindecat-o numai dupa ce facea o ierarhizare clara, aratând ca primul pas sta în întelegerea bolii, care are la baza o boala spirituala, apoi savârsea minunea în sine. El a fost si ramâne vindecatorul prin excelenta, care arata ca puterea dumnezeiasca se afla deasupra suferintei, ca doreste vindecarea tuturor, prin iertarea pacatelor si eliminarea durerii.

În cuvintele de început ale Bibliei se spune ca Adam a fost facut sanatos, bucurându-se în Eden de natura armonioasa si sanatatea trupeasca (presupusa de armonia cu Creatorul). Se spune chiar ca munca era o îndeletnicire placuta, care-l ajuta sa fie o persoana activa si sasi întretina puterile fizice. Notiunea de durere apare dupa pacat, când munca devine povara, nasterea de copii suferinta, pamântul izvodeste spini si palamida, iar suferinta capata dimensiune cosmica prin fratricidul lui Cain, care produce cea mai mare durere: victimei, parintilor, Creatorului, naturii (sângele „striga din pamânt”, adica se solidarizeaza cu natura). Este primul indiciu fara echivoc ca boala are o legatura strânsa cu pacatul, cu abuzul, dar si cu „gradina”. Prin pacat omul a pierdut legatura cu sursa sanatatii spirituale care era Dumnezeu si cu sursa sanatatii fiziologice, care era natura prietenoasa, casa (ecosul) în care Dumnezeu l-a asezat pe Adam. Iisus Hristos confirma acest lucru când iarta mai ântâi pacatele „slabanogului” adica elimina cauza bolii fizice. Vindecarea trupeasca apare natural si are pentru El valoare simbolica si temporara.

În fata crizei generalizate de astazi omul a început sa constientizeze si sa caute cele doua surse: pe Dumnezeu unii îl descopera în viata de autentica pocainta în Biserica, altii ratacesc prin „spiritualitati” straine. Natura încearca sa o regaseasca în ceea ce consuma.

Este frecventa imaginea celor care citesc în hipermarketuri etichetele produselor ambulate sa vada „câte E-uri au”, sau cât sunt de „sanatoase”. Altfel spus, natura care le produce este „bolnava” (termenul trebuie citit la propriu, nu este o metafora). Boala îi este indusa mediului ambiental prin interventiile omului cu scopul modificariolor genetice, cresterii productivitatii, crearii unui aspect cât mai placut si artactiv, de dragul de a „se vinde” cât mai mult, asigurarii unui confort cât mai placut prin risipa. În favoarea nesatiului omului se sacrifica natura, prin modificari iremediabile. Într-un ziar strain în urma cu vreo zece ani se punea problema daca România va ramâne o „insula a agriculturii naturale” sau va suferi invazia produselor si culturilor modificate genetic cu scopul de a mari câstigurile producatorilor si distribuitorilor. Mai este înca timp sa n eîntrebam de ce francezii prefera în România merele mai mici si gustoase, ignorând adesea cu viermisorul din interior (semn ca daca traieste o vietate în ele sunt sanatoase), de ce carnea are un gust inconfundabil în aceasta tara, de ce englezii au declarat în repetate rânduri ca nu exista în lume rosii care sa aiba gustul celor din România, la vremea potrivita culegerii(iulie/august). Raspunsul este simplu: apa, aerul si solul au o anumita calitate. Aerul oxigenat depinde de padurile de conifere, apa potabila depinde de responsabilitatea comunitatilor de crestini (numim crestini pe satenii care arunca – sau nu – gunoaiele menajere pe firul apei care strabate satul dar si pe cei care lucreaza în combinate chimice care deverseaza – sau nu – seseuri în marile râuri din apropiere), iar solul depinde de interventia omului cu scopul de a-l pastra în stare naturala, fara exces de compusi chimici.

Am putea conclude ca omul de azi trebuie sa reconsidere doi termeni: curatia si curatenia, primul referitor la suflet, al doilea referitor la mediu. Prin pacatuire, omul nu poate sa-i faca rau lui Dumnezeu, ci „izbeste cu piciorul în tepusa”, adica îsi face un rau propriu: pierde „gradina” în care are armonia, sufera boala si se înstraineaza de cel de lânga el. Imaginea Paradisului din Apocalipsa, vazuta de Sf. Ioan Evanghelistul, este a unei gradini care are în centru Pomul Vietii, din care cei mântuiti (a se citi „sanatosi”) vor gusta, adica se vor rearmoniza cu natura (a se citi „casa”). Daca „sanatate” înseamna „mântuire”, se prea poate ca urarea stramoseasca „Sa fii sanatos!”, „Sa ai sanatate!” sau simplu „Sanatate!” (care se adreseaza în egala masura celui sanatos fizic, celui bolnav fizic si celui cu dizabilitati), în spiritualitatea poporului român sa nu însemne „Sa te simti bine!” sau „Sa ai tinerete vesnica!”, ci „Sa te mântuiesti!”

Pr. Dan Sandu