Farmacia Domnului: Despre sănătate ca realitate teologică şi responsabilitate ecologică

Laic vorbind, sănătatea are două componente: fiziologic este starea de bine fiziologic, în  sensul că omul nu resimte o durere (temporară sau constantă), o lipsă, o deficienţă, iar  spiritual este starea de pace, mulţumire, împlinire în care activitatea intelectuală, mentală şi afectivă sunt în armonie.

Când ne referim la „sănătate” în raport cu Dumnezeu, lucrurile se schimbă prin complexitate: „sănătatea”, în sens teologic, înseamnă „mântuire” (gr. soteria), respectiv starea de armonie între om şi exterior, reprezentată prin natura creată şi Dumnezeu.

Sănătatea teologică nu are de a face cu sănătatea fiziologică. Ele sunt legate prin sănătatea  spirituală. De pildă, un om cu o deficienţă fiziologică, dacă este sănătos spiritual ajunge să  dobândească sănătatea teologică, adică mântuirea, în funcţie de modul cum abordează suferinţa. De aici se deduce şi paradoxul potrivit căruia, prin suferinţă biologică omul se apropie de Dumnezeu, adică de izvorul sănătăţii ori, prin sănătate fiziologică omul (nesănătos spiritual) se îndepărtează de Dumnezeu.

Fără a ispiti raţiunile după care Dumnezeu lucrează cu omul, putem învăţa că El nu aduce boala pentru a-i apropia pe oameni de Sine, ci o îngăduie, lăsându-i pe ei să-i interpreteze mesajul. Sunt oameni care poartă fără apăsare boli, asumându-le ca mijloace pedagogice călăuzitoare spre Hristos. Prin aceasta se vede că pe cel mai de jos nivel se află boala fiziologică. Pe aceasta Hristos a vindecat-o numai după ce făcea o ierarhizare clară, arătând că primul pas stă în înţelegerea bolii, care are la bază o boală spirituală, apoi săvârşea minunea în sine. El a fost şi rămâne vindecătorul prin excelenţă, care arată că puterea dumnezeiască se află deasupra suferinţei, că doreşte vindecarea tuturor, prin iertarea păcatelor şi eliminarea durerii.

În cuvintele de început ale Bibliei se spune că Adam a fost făcut sănătos, bucurându-se în Eden de natura armonioasă şi sănătatea trupească (presupusă de armonia cu Creatorul). Se spune chiar că munca era o îndeletnicire plăcută, care-l ajuta să fie o persoană activă şi să-şi întreţină puterile fizice. Noţiunea de durere apare după păcat, când munca devine povară, naşterea de copii suferinţă, pământul izvodeşte spini şi pălămidă, iar suferinţa capătă dimensiune cosmică prin fratricidul lui Cain, care produce cea mai mare durere: victimei, părinţilor, Creatorului, naturii (sângele „strigă din pământ”, adică se solidarizează cu natura). Este primul indiciu fără echivoc că boala are o legătură strânsă cu păcatul, cu abuzul, dar şi cu „grădina”.

Prin păcat omul a pierdut legătura cu sursa sănătăţii spirituale care era Dumnezeu şi cu sursa sănătăţii fiziologice, care era natura prietenoasă, casa (ecosul) în care Dumnezeu l-a aşezat pe Adam. Iisus Hristos confirmă acest lucru când iartă mai întâi păcatele „slăbănogului” adică elimină cauza bolii fizice. Vindecarea trupească apare natural şi are pentru El valoare simbolică şi temporară. 2

În faţa crizei generalizate de astăzi omul a început să conştientizeze şi să caute cele două surse: pe Dumnezeu unii îl descoperă în viaţa de autentică pocăinţă în Biserică, alţii rătăcesc prin „spiritualităţi” străine. Natura încearcă să o regăsească în ceea ce consumă.

Este frecventă imaginea celor care citesc în hipermarketuri etichetele produselor ambalate să vadă „câte E-uri au”, sau cât sunt de „sănătoase”. Altfel spus, natura care le produce este „bolnavă” (termenul trebuie citit la propriu, nu este o metaforă). Boala îi este indusă mediului ambiental prin intervenţiile omului cu scopul modificăriolor genetice, creşterii productivităţii, creării unui aspect cât mai plăcut şi artactiv, de dragul de a „se vinde” cât mai mult, asigurării unui confort cât mai plăcut prin risipă. În favoarea nesaţiului omului se sacrifică natura, prin modificări iremediabile. Într-un ziar străin în urmă cu vreo zece ani se punea problema dacă România va rămâne o „insulă a agriculturii naturale” sau va suferi invazia produselor şi culturilor modificate genetic cu scopul de a mări câştigurile producătorilor şi distribuitorilor.

Mai este încă timp să n eîntrebăm de ce francezii preferă în România merele mai mici şi gustoase, ignorând adesea cu viermişorul din interior (semn că dacă trăieşte o vietate în ele sunt sănătoase), de ce carnea are un gust inconfundabil în această ţară, de ce englezii au declarat în repetate rânduri că nu există în lume roşii care să aibă gustul celor din România, la vremea potrivită culegerii(iulie/august). Răspunsul este simplu: apa, aerul şi solul au o anumită calitate. Aerul oxigenat depinde de pădurile de conifere, apa potabilă depinde de responsabilitatea comunităţilor de creştini (numim creştini pe sătenii care aruncă – sau nu – gunoaiele menajere pe firul apei care străbate satul dar şi pe cei care lucrează în combinate chimice care deversează – sau nu – seşeuri în marile râuri din apropiere), iar solul depinde de intervenţia omului cu scopul de a-l păstra în stare naturală, fără exces de compuşi chimici.

Am putea conclude că omul de azi trebuie să reconsidere doi termeni: curăţia şi curăţenia, primul referitor la suflet, al doilea referitor la mediu. Prin păcătuire, omul nu poate să-i facă rău lui Dumnezeu, ci „izbeşte cu piciorul în ţepuşă”, adică îşi face un rău propriu: pierde „grădina” în care are armonia, suferă boală şi se înstrăinează de cel de lângă el. Imaginea Paradisului din Apocalipsă, văzută de Sf. Ioan Evanghelistul, este a unei grădini care are în centru Pomul Vieţii, din care cei mântuiţi (a se citi „sănătoşi”) vor gusta, adică se vor rearmoniza cu natura (a se citi „casa”). Dacă „sănătate” înseamnă „mântuire”, se prea poate ca urarea strămoşească „Să fii sănătos!”, „Să ai sănătate!” sau simplu „Sănătate!” (care se adresează în egală măsură celui sănătos fizic, celui bolnav fizic şi celui cu dizabilităţi), în spiritualitatea poporului român să nu însemne „Să te simţi bine!” sau „Să ai tinereţe veşnică!”, ci „Să te mântuieşti!”

Pr. Dan Sandu